„Să nu-ţi îngădui să calci dumnezeieştile porunci de dragul prieteniei omeneşti.”
(Sfântul Antonie cel Mare)

***

Scopul nu scuză mijloacele!

”Pr. Serafim a observat că noul ”partid” începuse să practice principiul „iezuit” ce spune că „scopul scuză mijloacele”.

„În 1973, când am fost la o conferinţă a lor”, îşi amintea Pr. Serafim, „[unul dintre preoţii lor] mi-a spus un lucru pe care nu l-am luat prea mult în seamă atunci, dar pe care îl văd acum ca pe o parte a problemei» care au devenit ei pentru noi: Mi-a spus că dacă cineva lucrează în favoarea unei cauze bisericeşti bune, îi este îngăduit să mintă, să înşele etc., pentru acea «cauză bună». Din păcate, am văzut acest principiu iezuit aplicat în rândurile lor în modul cum răspândesc poveşti despre oamenii pe care nu-i agreează sau cum falsifică poziţia oamenilor pe care vor să-i critice etc.”

(Din: Ierom. Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005)

„Toleranța creștină nu înseamnă morfinizarea conștiinței unui neam pentru a nu mai vedea cum îți bați tu joc de soarta lui. Toleranța creștină pornește dintr-un cuget extrem de viu și de vigilent. Ea e omenoasă cu cel omenos, ea e îngăduială față de cel ticălos în speranța îndreptării lui. Când tu însă perseverezi diabolic, cu luciditate calculată, în voința de a-mi distruge credința, în numele căreia te tolerez, ai pierdut dreptul la beneficiul ei. Un creștin care ar tolera distrugerea credinței lui și a semenilor lui, acela încetează să fie nu tolerant, ci creștin.”
( Nichifor Crainic)

***

„Dumnezeu îngăduie umilirea şi căderea omului trufaş, căci acesta crede că puterea lui nu poate fi sfârâmată niciodată. Când netrebnicul eparh (guvernator) roman Tarquinius l-a decapitat pe Sfântul Timotei, el l-a convocat pe Sf. Silvestru de faţă, ameninţându-l şi pe el cu moartea dacă nu-i dezvăluie îndată unde se află moştenirea părintească a Sfântului Timotei şi dacă nu se grăbeşte şi el, Silvestru, să jertfească idolilor. Fără să se tulbure deloc, Silvestru cel plin de duhul dreptei socoteli şi străvederii i-a răspuns eparhului cu cuvântul Evangheliei: Nebune! In această noapte se va cere de la tine sufletul tău (Luca 12 : 20), iar cele cu care mă ameninţi (adică moartea) vor veni asupra ta”. Trufaşul eparh l-a legat pe Sf. Silvestru în lanţuri şi l-a aruncat în temniţă, intenţionând să-l omoare curând.
După aceea s-a aşezat la masă, dar un os de peşte i s-a oprit în gât. De la prânz şi până la miezul nopţii doctorii s-au luptat să-i salveze viaţa, dar nu au putut. Astfel încât la miezul nopţii nebunul şi trufaşul Tarquinius şi-a lepădat în chinuri groaznice necuratul său suflet. Aşa s-a împlinit prorocia Sfântului Silvestru, după cuvântul Scripturii: înaintea prăbuşirii merge trufia (Pildele lui Solomon 16 :18).”

Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida

***

„Cel ce urmează lui Dumnezeu, și în suferință este fericit, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne.” /II Cor. 6:10/ Însă cel ce urmează diavolului, și în bu­curiile sale pământești este nefericit.
Cât de mulți necredincioși duc în lumea aceasta o părelnică viață bună. Dar pătrundeți în inimile lor! Veți vedea într’însele atâta suferință, atâta pustietate! Adevărat este că nici drepții nu sunt lipsiți de suferință în viață. Însuși Mântu­itorul a spus mai înainte Apostolilor săi: „În lume necazuri veți avea” /In. 16:33/ și Sfântul Apostol Pavel grăiește nemijlocit: „Toți cari voiesc cu bună-cinstire a viețui întru Hristos Iisus, prigoni-se-vor.” /II Tim 3:12/ Dar cât de deosebite sunt aceste suferințe, prigoniri și pătimiri pentru Hristos și întru Hristos de suferințele celor necredincioși! La aceștia, suferințele duc la deznădejde și disperare, iar la cei drepți la nădejde și bucurie. Suferințele celor fără credință sunt furtuni care pustiesc totul, pe când lacrimile credincioșilor sunt ca o ploaie liniștită, dătătoare de har, ce ajută să crească și să înflorească în suflet cele mai frumoase flori ale virtuților. Iată ceea ce este neobișnuit în scumpa noastră credință Creștină: ea aduce bucurii și în suferințe.
Preschimbă și necazurile în fericire.”

(Arhimandritul Serafim Alexiev, „Viața duhovnicească a creștinului ortodox”)

***

„Cârtirea este ca bruma de toamnă care, când cade, distruge toată truda grădinarilor.Puțini înțeleg cât de pierzătoare pentru suflet este cârtirea.Aproape toți o socotesc un păcat mic.De fapt, se poate să aibă înfățișarea unui păcat mic,dar are multe urmări triste.În vremea toamnei, înainte să cadă bruma, grădinarii cei bătrâni și iscusiți,văzând semnele răcirii vremii,își cheamă tinerele ajutoare să culeagă ardeii și roșiile.Tinerii râd: „De ce să le culegem? Vremea este încă atât de frumoasă!” Dimineața următoare,însă,văd că a dat prima brumă și a prăpădit grădinile.Rup un ardei,caută să-l încerce, dar acesta este amar ca otrava,nu poate fi mâncat! Puțină nebăgare de seamă a dus la pierderea întregii lor osteneli…La fel, și cârtirea mănează toate virtuțile sufletului și face amare toate roadele pline de har ale suferințelor.Adeseori, cârtirea poate ajunge, din înrâurirea diavolului,la nemulțumire și chiar la hulă împotriva lui Dumnezeu.”

Arhim. Serafim Alexiev, „Viața duhovnicească a crestinului ortodox”

***

„Domnul a dat putere

Şi zicea: „Avva, Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine! Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce Tu voiești.” (Marcu 14, 36)

Este o suferinţă adâncă în spusele acestea, dar ele vădesc şi tot adâncul nădejdii în iubirea lui Dumnezeu-Tatăl, în nemărginita Lui stăpânire şi înţelepciune.
Depărtează paharul acesta de la Mine…
Nicicând n-a simţit inima omenească o asemenea durere, o asemenea întristare cum a simţit inima Fiului lui Dumnezeu, a Fiului Său iubit, atunci când aceste spuse au răsunat, ca un strigăt de disperare, de pe sfintele Sale buze.
Voi, cei ce sunteţi în suferinţă! în aceste puţine vorbe veţi găsi o linişte fără seamăn. Niciodată sufletul omenesc n-a cunoscut o asemenea întristare ca sufletul întristat până la moarte al lui Hristos. Durerea şi suferinţa trebuie să ne deschidă calea spre o mai strânsă împărtăşire cu Mântuitorul. Hristos S-a rugat pentru asta, şi auzit a fost pentru evlavia Sa (Evrei 5,7). Aşa va fi şi cu voi.
Uneori răspunsul vine înainte de a ne fi încheiat noi rugăciunea. Iar înger din cer s-a arătat Lui şi II întărea (Luca 22, 43).
Pe felurite căi nevăzute, ascunse de ochii noştri, Domnul ne întăreşte şi pe noi în calea noastră plină de necazuri. Când ne trimite o încercare deosebit de grea, revarsă asupra noastră şi un har aparte.
Domnul va da poporului Său tărie (Psalmi 28, 11). Curând, foarte curând, cununa slavei va lua locul paharului suferinţei. In nemărginita Sa dragoste, Domnul Iisus a băut până la fund acest pahar amar, şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor (Apocalipsa 7, 17).
Câteodată, la necaz, suntem înclinaţi să ne depărtăm de Domnul şi să căutăm mângâiere la oameni, însă oamenii nu vor putea să ne mângâie. Fără Domnul, suferinţa se preface într-o pustie fără de apă, însă Domnul vrea să facă din ea un pământ roditor şi înfloritor. El vrea să ne descopere în ea sfântul Său chip, să o prefacă într-un mijloc de cunoaştere a adevărului. Arca lui Noe a plutit pe întinsul apelor: valurile dezlănţuite ne vor purta şi pe noi la limanul lin, dacă atunci când suferim ne bizuim pe iubirea nemărginită, pe îndelunga răbdare şi înţelepciunea care ne pun la încercare şi totodată ne descoperă minunile milostivirii dumnezeieşti.”

(„Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu, 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului”)

***

„Smereşte-ţi voia

Intru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. (Luca21, 19)

Răbdarea, silindu-ne să ne lepădăm deplin de noi înşine, cere o voinţă foarte puternică. Cu cât este mai puţin lustru exterior în această nevoinţă tainică a răbdării, cu cât aceasta rămâne mai puţin băgată de seamă şi preţuită de către oameni, cu atât avem mai multă nevoie de hotărâre şi râvnă ca să o împlinim. Tocmai atunci această nevoinţă, această jertfa va fi primită şi răsplătită de către Tatăl nostru Ceresc. Intreaga viaţă este lepădare de voia proprie pentru a urma pas cu pas voii învăţătorului nostru. Scopul vieţii nu stă în săvârşirea nevoinţei ca atare.
Uneori, putem fi reduşi la inactivitate totală, dacă Domnul alege această cale ca să ne cureţe. Este greu să te supui unei asemenea sorţi atunci când sufletul îţi arde de dorinţa de a lucra, dar trebuie să ştim să îndurăm fară cârtire şi o asemenea încercare, înţelegând că Domnul ne cheamă să mergem pe această cale. Ceea ce semeni tu nu învie dacă întâi nu moare (I Corinteni 15, 36). Şi noi, ca să trăim, trebuie să murim faţă de noi înşine, trebuie să murim zi de zi în deplină ascultare faţă de această lege, dând totul, smerindu-ne voia în faţa voii Celui Preaînalt.”
(„Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu, 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului”)