Sfântul Marcu Evghenicul: Luptele şi separarea lui
„Vom vorbi în continuare de ultimul apărător al Ortodoxiei înainte de căderea Constantinopolului, Sfântul Marcu Evghenicul, numit atletul Ortodoxiei şi vom arăta că este pe linia Canonului XV AB.
După cum se știe Sfântul Marcu, asemeni tuturor Părinților de după Schismă, s-a luptat împotriva papismului, care, exploatând declinul Bizanțului, a vrut să subjuge Ortodoxia – care i s-ar fi dat mai dinainte că plată – în schimbul ajutorului militar și economic promis imperiului slăbit. Este cunoscut faptul că, dacă n-ar fi existat prin bunăvoința lui Dumnezeu, Sfântul Marcu în această perioadă critică pentru Ortodoxie, Răsăritul întreg s-ar fi frânt și credința adevărată ar fi fost ștearsă de pe fața pământului.
Lucrul important este că Sfântul nu s-a luptat împotriva sinodului de la Ferrara-Florența – aşa cum știe toată lumea – doar în timpul ședințelor, ci și după semnarea acordului și întoarcerea la Constantinopol. Iar tocmai aceste ultime lupte ale sale – rămase multora necunoscute – au, poate, mai mare însemnătate, fiindcă luptele sale din vremea sinodului nu au dat rod, din moment ce până la urmă a fost semnată unirea „bisericilor”, pe când cele de după sinod au avut succes deplin și au constituit cauza revenirii la Ortodoxie și a condamnării sinodale a conciliului florentin dimpreună cu papismul.
Primul lucru pe care l-a făcut Sfântul întorcându-se în Constantinopol – şi cel mai însemnat – a fost acela de a întrerupe comuniunea bisericească cu toți câți semnaseră unirea la Florența și cu cei care îi urmau. Această delimitare a ținut până la moartea sa. Sfântul Marcu a trecut la Domnul pe 23 iunie 1444 sau 1445, iar conciliul florentin s-a încheiat în 1439. Deci toți acești cinci sau șase ani de după sinodul apusean Sfântul a fost separat de toți cei care semnaseră și de adepții lor. În plus în acești ultimi ani ai vieții, a devenit căpetenia anti-unioniștilor prin luptele sale și a salvat Ortodoxia de supunerea în fața latinilor.
Este adevărat că ortodocșii acelor vremuri erau mult mai sensibili în ce privește credința față de ortodocșii zilelor noastre. De aceea se delimitau îndată de episcopii și clericii unioniști și latino-cugetători. Sfântul Marcu, într-o epistolă a sa trimisă din insula Limnos, unde se afla exilat, ieromonahului Teofan la Evripos, descrie această separare:
„Deci trecând în Kallipoli și venind în Limnos, am fost ținut aici și poprit de către împărat. Însă cuvântul lui Dumnezeu și puterea adevărului nu pot fi legate, ci mai degrabă aleargă și se răspândește; și cei mai mulți dintre frați, prinzând îndrăzneală de pe urma exilării mele, îi supun mustrărilor pe cei nedrepți și călcători ai credinței drepte și ai părinteștilor așezăminte și îi izgonesc de peste tot ca pe niște gunoaie, nici primind să liturghisească împreună cu ei, nici pomenindu-i în vreun fel ca creștini”.
Vedem că surghiunirea Sfântului s-a făcut pricină a răzvrătirii și separării multor clerici de episcopii latino-cugetători. Separarea s-a caracterizat totdeauna prin întreruperea comuniunii bisericești și a pomenirii: „nici primind să liturghisească împreună cu ei, nici pomenindu-i în vreun fel ca creștini”.
În continuarea aceleiași scrisori Sfântul Marcu îl povățuiește pe ieromonahul Teofan cum să se poarte cu nou-hirotonitul episcop latino-cugetător al Atenei, cărui, probabil, Teofan i se supunea:
„Aflu că a fost hirotonit de către latino-cugetători ca mitropolit al Atenei un copilandru, ucenic al episcopului de Monemvasia, care de cum a venit liturghisește fără osebire împreună cu
latinii și hirotonește în chip nelegiuit pe câți găsește, oricum ar fi ei. Cer, deci, sfinției tale, ca, luând asupră-ți râvna cea pentru Dumnezeu – ca unul ce ești al lui Dumnezeu și prieten al adevărului și ucenic adevărat al Sfântului Isidor – să-i îndemni pe preoți să fugă în orice chip de împărtășirea cu el și nici să nu liturghisească împreună cu el, nici să-l pomenească cumva, nici arhiereu să-l socotească, ci lup și năimit, nici să slujească în vreun fel în bisericile latine, ca să nu vină și peste voi mânia lui Dumnezeu care s-a abătut asupra Constantinopolului din pricina fărădelegilor săvârșite acolo”.
Îndemnul Sfântului este deplina separare de episcopul latino-cugetător. Expresia Sfântului Marcu: „nici să slujească în vreun fel în bisericile latinilor” înseamnă, probabil, să nu liturghisească ortodocșii în bisericile latino-cugetătorilor și unioniștilor sau în cele pe care latinii le ocupaseră cu forța.
În aceeași epistolă Sfântul descrie cum se purtau monahii cu episcopul latino-cugetător al Monemvasiei:
„Starețul năimitului – şi nu păstorului – vostru, episcopul cel fără de minte al
Monemvasiei, luând de la împărat stăreția [mănăstirii] Înainte-Mergătorului, nici nu este pomenit de călugării săi, nici tămâiat măcar ca creștin, ci îl au numai ca pe un zănatic”. Deci pe acest episcop latino-cugetător călugării din ascultarea lui nu-l priveau nici măcar ca pe un creștin. Cuvântul „stareț” folosit de Sfânt înseamnă – ironic – povățuitor. La sfârșitul epistolei
Sfântul Marcu dă iarăși sfaturi referitoare la pomenirea latino-cugetătorilor:
„Fugiți, deci, și voi, fraților, de împărtășirea cu cei neîmpărtășiți și de pomenirea celor nepomeniți. Iată, eu, Marcu păcătosul, vă spun că cel care-l pomenește pe papă ca arhiereu ortodox se face vinovat de împlinirea a tot ce este latinesc, chiar și de tunderea bărbii, iar cel ce cugetă latinește va fi judecat împreună cu latinii și socotit călcător al credinței”. Pentru Sfântul Marcu delimitarea era calea cea mai sigură în vreme de erezie și învață că cel ce face compromisuri în materie de credință va fi judecat asemeni ereticului.
Cam aceleași lucruri le scrie Sfântul referitor la credință, dimpreună cu alte povețe, starețului mănăstirii Vatoped:
„Nimeni nu este stăpân peste credință, nici împărat, nici arhiereu, nici sinod mincinos, nici altcineva, căci numai Dumnezeu este Cel care ne-a încredințat-o prin Sine și prin ucenicii Săi”. Așadar în probleme de credință nu facem ascultare nici de arhiereu, nici de Sinod, ci de Hristos și de Apostoli.
În aceeaşi scrisoare spune stareţului: „Fugiţi, deci, fraţilor, de cei ce aduc şi de cei ce întăresc înnoirea latinilor şi – legaţi între voi prin iubire, un trup şi un duh întru acelaşi suflet, una cugetând – adunaţi-vă în jurul singurului nostru cap, Hristos…”. Aici Sfântul învaţă că Biserica nu este episcopocentrică, ci hristocentrică. Prin urmare adunarea mădularelor Bisericii se face în jurul lui Hristos. Episcopul este dator să fie chip adevărat al lui Hristos mai ales în problemele de credinţă, altfel nu este episcop. Promotorii şi susţinătorii inovaţiei latine, de care vorbeşte Sfântul sunt „ortodocşi” latino-cugetători, care pentru nişte promisiuni mincinoase şi înşelătoare s-au supus papei.
De toţi aceştia Sfântul s-a separat după întoarcerea la Constantinopol. Acest lucru îl arată foarte lămurit într-o lucrare cu titlul: „Expunere a preasfinţitului mitropolit al Efesului, în ce fel a primit vrednicia arhieriei şi arătare a sinodului întrunit la Florenţa”. La sfârşitul exprimării acesteia Sfântul Marcu spune:
„De atunci înainte aceia și-au săvârșit ale lor și au căutat spre învoirea cu cele hotărâte și spre celelalte ale unirii. Iar eu, despărțindu-mă după aceea de ei și petrecându-mi timpul de unul singur, ca să fiu unit cu sfinții mei părinți și învățători, le fac tuturor cunoscută părerea mea prin această scrisoare, ca să fie cu putință – celui ce vrea – să cerceteze pentru care din două n-am primit unirea făcută; pentru dogmele sănătoase ori pentru cele stricate”.
Aici poate discerne cineva vrednica de urmat cugetare jertfitoare și eroică a Sfântului, care se arată înfricoșătoare pentru ochii credincioșilor de acum. S-a separat ca să rămână unit cu sfinții, ceea ce înseamnă că nu poți să fii laolaltă cu Sfinții și în același timp să comunici bisericește cu ereticii.
Din acest fragment ultim al expunerii se vede că întreaga scriere era în același timp și o declarație de separare. Sfântul declara public și fără echivoc separarea lui în toate direcțiile. Iar toate acestea se întâmplau într-o perioadă când orice împotrivire costa, pe când astăzi ne mulțumim doar cu protestul grăit și scris și cu acuzarea ereziei ecumenismului, care nu ne costă nimic.
În același duh este și enciclica Sfântului cu titlul„ Ortodocșilor aflați pe fața întregului pământ și în insule, Marcu episcopul mitropoliei efesenilor, bucurați-vă în Domnul!.” În această epistolă sobornicească Sfântul Marcu îi avertizează pe destinatari cu privire la ereziile papistașilor. Aceste erezii le concentrează în cinci: 1) Adaosul din Crez; 2) Energiile create ale lui Dumnezeu; 3) Focul purificator;4) Săvârșirea Sfintei Liturghii cu azimă; 5) Primatul papei peste toată Biserica.
La sfârșitul acestei epistole, referindu-se la „ortodocșii” unioniști și latino-cugetători care acceptau unirea cu papistașii, spune:
„Fugiți, dar, fraților de ei și de părtășia lor; căci unii ca aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, preschimbați în apostoli ai lui Hristos. Și nu e de mirare, fiindcă satana însuși se preface în înger al luminii. Deci nu e o minune dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai dreptății, al căror sfârșit va fi potrivit faptelor lor. Și iarăși în altă parte, tot despre ei spune Sfântul Apostol: «Unii ca aceștia Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pântecelui lor și prin vorbe frumoase și binecuvântări păcălesc inimile celor fără de răutate»”. Aici Sfântul propovăduiește încă o dată delimitarea de „ortodocșii” latino-cugetători. După ce aduce în continuare ca mărturie multe locuri din Sfânta Scriptură încheie:
„Acestea fiindu-vă hotărnicite de către Sfinții Apostoli, stați drepți păstrând predaniilor pe care le-ați primit, pe cele scrise și pe cele nescrise, ca nu cumva, fiind amăgiți de înșelarea celor nelegiuiți, să cădeți de pe întăriturile voastre”.
Este necesar să redăm din această circulară și o secvență care are legătură cu epoca de acum, când ecumeniștii, fără excepție, susțin că papistașii nu sunt eretici, ci schismatici. Pentru că pe atunci unioniștii spuneau același lucru, Sfântul replică:
„Și ce mai zic ei? «Niciodată nu i-am avut pe latini de eretici, ci numai de schismatici».
Acest lucru l-au luat de bună seamă tocmai de la aceia, căci aceia (papistașii) ne numesc pe noi schismatici, neavând nimic pentru care să ne învinuiască în ce privește credința noastră, ci pentru că ne-am rupt de supunerea față de ei, pe care – după părerea lor – le-o datoram. Iar dacă este cu dreptate să le facem și noi acest lucru și să nu-i învinuim de nimic în ce privește credința, rămâne să vedem. Căci pe de-o parte ei au dat motiv de schismă, scoțând la iveală fără șovăire adaosul, despre care mai înainte doar șușoteau; pe de altă parte noi ne-am rupt primii de ei, mai bine zis i-am rupt și i-am retezat de trupul obștesc al Bisericii. De ce? spune-mi.
Fiindcă aveau credință dreaptă sau fiindcă în chip drept au născocit adaosul? Și cine ar spune asta fără să aibă mintea cu totul tulburată? Ci (ne-am rupt de ei) ca de unii care cugetă lucruri necuvenite și necuviincioase și care au alcătuit adaosul fără să cumpănească. Așadar i-am lepădat ca pe niște eretici și pentru aceasta ne-am despărțit de ei. Pentru ce altceva? Fiindcă legile iubitoare de credință spun: «Eretic este și se supune legilor date împotriva ereticilor cel ce înclină câtuși de puțin de la dreapta credință». Atunci, dacă latinii nu înclină cu nimic de la dreapta credință, în zadar ne-am rupt de ei, precum se pare; iar dacă înclină cu totul – şi aceasta cu privire la teologhisirea despre Duhul Sfânt, pe Care a-L huli este cea mai rea dintre primejdii – atunci sunt eretici și că pe eretici i-am retezat. De ce îi și ungem cu mir pe cei dintre ei care vin la noi? Nu e limpede că o facem ca fiind eretici?”. Sfântul Marcu pune lucrurile la locul lor și arată că schisma s-a făcut pentru ca ereticii să fie depărtați de partea sănătoasă a Bisericii.
Însă mai apoi a fost nevoie ca Sfântul să se delimiteze și de „ai noștri”, care recunoșteau – o dată ce aveau comuniune bisericească – rătăcirile papistașilor. Acest lucru nu l-a făcut Sfântul Marcu singur, ci și mulți alții, îndeobște clerici. Într-o epistolă către prezbiterul Gheorghe din Methoni, Sfântul spune în încheiere, cu referire la comuniunea bisericească:
„Acestea puține dintre cele multe ți le-am scris spre păzire de nerușinarea acelora. Află că hotărârea sinodului mincinos – mai bine spus deșarta nouă-glăsuire după cum merită – n-a fost primită cu niciun chip de nimeni; ci și cei care s-au învoit și au semnat sunt urâți de toți; ca spurcați și trădători ai adevărului și nimeni dintre cei de aici n-a liturghisit vreodată împreună cu ei. Dumnezeu cel ce pe toate le poate fie să rânduiască acestea spre folos și să îndrepteze Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Sângele Său. Păzește odorul cel bun al credinței, fugind cu totul de întinatele înnoiri”. Deci ceea ce făcuse Sfântul au făcut majoritatea clericilor: pe toți cei care semnaseră îi socoteau vânzători ai adevărului și „nimeni din cei de aici n-a liturghisit vreodată împreună cu ei”.
Apostrofarea ortodocșilor de către latino-cugetători și delimitarea bisericească prin întreruperea pomenirii le descrie pe îndelete, în amintirile sale, marele ecleziarh Silvestru Syropulos. După ce s-au întors la Constantinopol atât el, care avea vrednicia de mare eclesiarh, și marele hartofilax, care era, după cum se vede de un cuget cu el, erau siliți de stăpânirea politică să liturghisească cu patriarhul. La liturghie urma să fie pomenit papa laolaltă cu ortodocșii.
Silvestru redă dialogul avut cu oamenii împăratului:
„Atunci au spus mijlocitorii: «Fiindcă voi nu spuneți nimic, atunci vom spune noi ceea ce credem că e bun și nevătămător. Despre hotărâre nu zicem nimic, căci se află ca și nepusă în practică. Însă zicem despre pomenire: nu vi se pare bun ca papa să fie doar pomenit și prin pomenire să fim uniți? Pomenirea nu e decât un cuvânt și pe acela îl rostește diaconul, iar prin acest cuvânt și uniți vom fi, nici ceva dintre dogme nu vom lăsa deoparte ori vom schimba ceva din datinile noastre». Răspuns-am noi: «Mult este cuvântul despre pomenire; căci [numai] aceia sunt pomeniți în biserici, care sunt de aceeași credință și părtași la aceeași Biserică; pe când nepărtașii nici pomeniți nu sunt, nici are voie vreunul dintre cei hirotoniți să se roage în biserici pentru un neîmpărtășit. Iar papa este neîmpărtășit (nepărtaș). Deci cum va fi pomenit cel ce este neîmpărtășit cu cei ce sunt părtași?» Atunci notarul mijlocitor zise: «Pomenirea papei nu este nici măcar pomenire; căci nu se roagă pentru el, ci numai zice diaconul un cuvânt: „Pe preafericitul papă Evghenie…” și nici el nu se roagă, nici nu cere de la alții rugăciune pentru papa».
Zis-am eu: «Pomenirea dipticelor este mai mare decât toate pomenirile; căci celelalte pomeniri cer rugăciunea celor care aud și a celor afară din altar, pe când dipticele nu cer rugăciunea celor de afară, ci însuși patriarhul spune întâi: „Pomenește, Doamne, toată episcopimea ortodocșilor, care drept învață cuvântul Adevărului Tău„, așa încât se roagă întâi patriarhul pentru cei care învață drept. Îndată după aceea, luând cuvânt diaconul, rostește cu glas mare cine sunt cei care învață drept. Îi enumeră, deci, pe patriarhul nostru și pe cei ai Răsăritului ca drept învățând. Iar a învăța drept înseamnă – precum zice dumnezeiescul Gură de Aur – a tăia pe cele corcite. Pe când papa nu taie, ba chiar le aduce pe cele corcite. Așadar, dacă ar fi să se rostească numele papei împreună cu cele ale patriarhilor Răsăritului, se va ajunge în chip necesar la una din aceste două concluzii: ori că papa învață drept și răsăritenii nu – fiindcă se deosebesc în articolul despre purcederea Duhului Sfânt, care este unul dintre articolele Crezului și nu se învoiesc cu papa în această privință – ori că învață drept răsăritenii și papa nu. Deci cum să fie [lucru] binecredincios sau în alt fel binecuvântat a pomeni la dumnezeiasca mistagogie și a-i aduce laolaltă și a-i uni pe cei ce grăiesc unii împotriva altora ca și cum ar fi într-un gând? Iar mai de seamă și mai înfricoșător este că și Canonul al zecelea al Sfinților Apostoli zice: „Dacă cineva se roagă chiar și în casă cu cel neîmpărtășit să fie și el afurisit”. Iar patriarhul nu se roagă împreună cu papa, ci se roagă pentru el în numele întregii Biserici. Și luați seama cât se deosebește a se ruga în numele Bisericii de a se ruga împreună; mare lucru este și cu totul străin de Biserica noastră ortodoxă».
Atunci a zis notarul: «Ferice ar fi fost dacă am fi prevăzut acestea și am fi scos cu totul dipticele din liturghie înainte de a vă fi pregătit să plecați în Italia». Apoi și altele multe zicându-ne ca să ne înduplece să ne întoarcem la treapta noastră de mai înainte și să ne învoim cu patriarhul, la urmă au adăugat: «Ne așteptăm să cugetați și să aflați un chip bun de a fi uniți, căci vi se va da de veste să veniți iarăși aici». Și cu acestea ne-am despărțit”.
Cât de frumos, teologic și părintește pun problema acești doi oameni ai Bisericii, care nici măcar nu sunt Sfinți. Parcă am citi scrisoarea Cuvioșilor Mucenici aghioriți din vremea lui Vekkos adresată împăratului Mihail VIII Paleologul. Și să reținem că nu e vorba de pomenirea principală a episcopului local, ci de pomenirea dipticelor, adică a întâi-stătătorilor Bisericilor ortodoxe. Această pomenire spun, este mai presus de toate pomenirile. În continuare dăm explicații apelând la Sfântul Ioan Hrisostom, care interpretează astfel spusele Sfântului Apostol Pavel:
„Drept învățând cuvântul adevărului. Bine a zis; căci mulți trag de el în toate părțile și îl târăsc după ei și [de aceea] are mulți lăstari. Și n-a zis îndreptând, ci drept învățând, adică: taie pe cele corcite și pe unele ca acestea cu multă tărie le împiedică și le retează; ca și pe o frânghie, taie cu sabia duhului din toate părțile, ceea ce prisosește și este străin celor propovăduite”.
Deci ce înseamnă cuvântul „drept învățând”? Nu e vorba de rugăciune, precum cred astăzi mulți în mod naiv. E vorba de o mărturisire, prin care anulezi public și bisericește orice altă mărturisire ortodoxă, de vreme ce prin pomenire îi pui laolaltă cu ortodocșii pe eretici, pe vrăjmașii Părinților îi faci apărători ai lor, iar pe cei certați îi arăți ca și cum ar fi împăcați. „Deci cum să fie de bună cuviință sau binecuvântat în vreun fel a pomeni la dumnezeiasca mistagogie și a-i așeza laolaltă și a-i uni pe cei neînvoiți ca și cum ar fi de acord?”
În cele din urmă, după ce dregătorii i-au chemat iarăși pe Părinți la împărăție și n-au izbutit să-i înduplece, i-au lăsat. La rândul lor aceștia au rămas separați și și-au impus singuri oprirea de la slujire, numai și numai ca să nu aibă părtășie bisericească cu unioniștii latino cugetători: „Iar dacă n-au aflat de la noi vreo înduplecare, ne-au lăsat în pace și am venit la ale noastre. Iar de atunci stăteam deoparte și trăind fără să slujim, cerând și așteptând de la Dumnezeu îndreptarea Bisericii Sale.”
Marele eclesiarh Silvestru Syropulos ne descrie în aceste amintiri o împotrivire și o delimitare vrednică de laudă a poporului față de preotul din parohia lor. Preotul acesta, din simplă curiozitate – să zicem – a vrut să vadă cum se face înscăunarea noului patriarh. Deci când, în vremea sinodului de la Florența, patriarhul Iosif a murit, a fost ales, la îndemnul împăratului, latino-cugetătorul și unionistul mitropolit al Kyzikului, Mitrofan. La această ceremonie a fost de față și episcopul latin Hristofor. Silvestru descrie cele întâmplate în legătură cu preotul Teofilact astfel:
„Pregătitu-s-a deci al Kyzicului și a primit înștiințarea; i-a chemat și pe mitropoliții Trapezuntei și Iracliei să fie de față la înștiințare (că va fi patriarh), dar n-au venit. Așadar în miercurea odovaniei praznicului Sfintei Învieri a lui Hristos, care a fost în ziua a patra a lunii mai, a venit la palat și a fost propus de împărat ca patriarh. Am fost de față și noi, atât la înștiințare, cât și la propunere și am mers înaintea lui cu alai la patriarhie; era acolo și episcopul latin al papei, Hristofor, stând tot drumul aproape de patriarh, de-a dreapta lui, fără să se depărteze câtuși de puțin de el. Acest lucru a provocat patriarhului mai multă învinuire șdezaprobare din partea poporului – ca primind latinismul – şi lua lumea binecuvântarea patriarhului cu mare scârbă, ba unii se și dădeau înapoi ca să nu aibă parte de blagoslovenia lui. Voi adăuga și o mică povestire spre dovedirea râvnei aprinse pentru dreapta credință a binecredinciosului și cu adevărat creștinescului popor de aici, povestire de altfel hazlie.
Un preot a vrut să vadă cum se face înscăunarea patriarhului; numele preotului era Teofilact. A împrumutat deci un cal, căci nu avea, și a venit la împărăție și văzând cele făcute acolo, a venit cu noi până la patriarhie. Apoi s-a întors acasă și la ceasul vecerniei a tras clopotul – căci era praznicul Înălțării – şi n-a venit nimeni în biserica lui; la fel a făcut și la utrenie și n-a venit nimeni. Aștepta și la ceasul liturghiei să-i aducă cineva prescură și nu i-au adus; de aceea nici n-a liturghisit. Nemulțumit, s-a dus la cei care obișnuiau să vină la biserica lui și a întrebat de ce n-au venit la biserică în zi de sărbătoare? Iar aceia i-au zis: „Fiindcă te-ai dus și tu după patriarh și te-ai latinit”. Preotul zicea: „Și cum m-am latinit? M-am dus doar săBvăd rânduiala pe care niciodată n-o văzusem, dar nici nu m-am îmbrăcat în veșminte, nici n-am cântat, nici n-am făcut altceva din cele preoțești. Atunci cum m-am latinit?” Aceia spuseră: „Dar te-ai amestecat și ai mers împreună cu latinizanții înaintea patriarhului latino-cugetător și ți-a fost de-ajuns binecuvântarea lui”. Atunci s-a aprins de revoltă și le-a făgăduit cu jurământ că niciodată nu se va mai duce la patriarh sau la cei din preajma lui și cu chiu cu vai a putut să-i înduplece să vină iarăși la biserică. Chiar dacă această povestire a fost adăugată ca desert, ea poate fi celor doritori mărturie despre dispoziția pe care o are, cu ajutorul lui Dumnezeu, prea creștinescul acesta popor pentru dogmele sănătoase ale Bisericii și despre felul cum leapădă și cum urăște pe cele mincinoase și străine”.
Din această relatare se vede poziția poporului și aportul său la restaurarea Ortodoxiei.
Poporul nu doar că-și cunoștea credința, dar știa și ce poziție trebuie să păstreze atunci când aceasta este vândută. Iar această poziție era delimitarea. Mulțimile din Constantinopol, din cauză că episcopul latin stătea aproape de patriarh, au bănuit că patriarhul acceptă latinismul și luau binecuvântarea lui fără tragere de inimă. În plus, felul cum s-au purtat enoriașii preotului Teofilact – care în mod spontan, fără vreo înțelegere între ei, fără să-l întrebe pe duhovnic și să ceară binecuvântare, fără să se gândească la faptul că nu vor avea Sfânta Liturghie într-o zi de praznic etc. – demonstrează că delimitarea de păstorii eretici trebuie să lucreze ca și cum ne-am trage mâna înapoi atunci când ne frigem.
Silvestru Syropulos, referindu-se la procedura alegerii noului patriarh, ne povestește: „Iar împăratul, de nevoie, a vrut să facă [alt] patriarh; și mai întâi a poruncit unora din dregători să se întâlnească cu mitropolitul Efesului și l-au socotit vrednic și l-au silit să se înduplece să devină patriarh. Iar dacă l-au aflat neprimind în ruptul capului aceasta, a poruncit să se facă alegere. Cât despre mitropolitul Efesului, n-au mai făcut vorbă să fie de față la alegere, fiindcă îl aflaseră separat de toți cei din sinod; însă pe al Iracliei l-au silit, fiindcă nici el nu voia să vină. Căci zicea unora cu care vorbea: «Ceea ce s-a petrecut la Florența este rău și nefericit și stricăciune a credinței ortodoxe și s-a făcut cu de-a sila; rău am făcut și eu că am semnat, dar am fost nevoit și trebuie tăiată mâna aceasta care a semnat». Și altele ca acestea spunea prietenilor săi; de aceea nici la alegere n-a vrut să vină”. Aici se arată că pe Sfântul Marcu nici nu l-au convocat la sinod pentru vot, fiindcă nici patriarh nu voise să fie, nici să aibă vreo legătură ecleziastică cu sinodul. Am spune noi astăzi, cu raționalismul care ne caracterizează, că Sfântul a făcut rău, căci dacă ar fi mers la sinod ar fi ajutat să fie ales un patriarh bun.
Înainte de a încheia cu Silvestru Syropulos, vom mai reda din amintirile sale un dialog al Sfântului Marcu, la Florența, cu episcopii aflați împreună cu el; dialogul a avut loc într-o ședință pe care au făcut-o ca să aibă călăuzire cu privire la înfruntarea latinilor.
„Iarăși, după trecerea a două zile, am venit la patriarh, după obicei, unde s-au pornit cuvinte multe despre unire și îl îndemnau și-i cereau mitropolitului Efesului să facă oarecare iconomie și pogorământ. Însă acela zicea: «Nu încape pogorământ în cele ale credinței”. Deci după multe cereri de pogorământ și după apologiile și refuzurile aceluia, cei ce doreau unirea spuneau: «Puțină este deosebirea și un mic pogorământ ne va uni, dacă vrei și tu să-l întrebuințezi». Al Efesului zise: «Aceasta este asemenea cu ceea ce a zis prefectul Sfântului Teodor Scrisul: „O dată doar împărtășiți-vă și altceva nu mai cerem, mergeți unde vă place”. Și Sfântul i-a răspuns: „E ca și cum ai spune: nu-ți cer nimic decât să-ți iau capul o dată și după aceea du-te unde voiești. Căci în unele ca acestea ceea ce pare mic nu este mic”». Deci de la această cerere și pretenție – chipurile – pașnică, s-a iscat ceartă și mitropolitul Nicheei îl tărbacă pe cel al Efesului. Și după multă gâlceavă, sculându-se al Nicheei, zise: «De prisos lucru fac și mă cert cu om îndrăcit; acesta este nebun și nu vreau să mă cert cu el» și a ieșit mâniat. Zis-a și al Efesului: «Copil ești și ca un copil te-ai purtat». Și cu aceasta am ieșit toți.
Iar patriarhul văzând acestea, n-a făcut nicio glumă, și nici n-a oprit tulburarea – nici pe aceasta, nici pe cea dinaintea ei – ci numai ședea privind, nimic zicând”.
Se vede treabă că Sfântul Marcu era de facto separat încă de la Florența, din clipa în care el a dorit să rămână în cele statornicite de Părinți, iar ceilalți preferau compromisul și lipsa bătăii de cap. Învățătura fundamentală prin care Sfântul Marcu se deosebește este aceea că în problemele de credință nu există mici și mari, ci toate sunt mari și importante: „Căci în unele ca acestea ceea ce pare mic nu este mic”. Faptul că Visarion al Niceei l-a făcut nebun și îndrăcit nu este de mirare, fiindcă jidovii tot așa L-au numit pe Hristos.
Până la urmă a doua zi s-a continuat consfătuirea arhiereilor și a celorlalți ortodocși, pe care Syropulos o povestește:
„Începând al Efesului să citească ceva dintre cele ale lui Kavasilas cu privire la cele discutate, îndată zise mitropolitul Rusiei: «Noi pentru unire și pace venit-am aici, nu pentru schismă și despărțire. Voim deci să-i citim și pe unioniști, nu pe schismatici și dezbinători. Iar Kavasilas este schismatic și nu voim să fie citit». Urmatu-i-a al Lachedemoniei care a zis: «Și ce avem cu Kavasilas? Noi nu-l avem de sfânt. Arhiereu a fost și îl avem ca pe unul dintre arhiereii de acum, ca pe al Monemvasiei – de pildă – sau oricare altul, nici nevoie n-avem să-i
îmbrățișăm scrierile». Atunci zise al Efesului: «Dar atunci să-l citim pe Vekkos!» Și indignat de îndrăzneala și obrăznicia lor, înțelegând că aproape toți au trădat și sunt gata să se învoiască cu latinismul, a tăcut”.
Cu adevărat Vekkos era potrivit să fie citit la o astfel de întrunire, la care se căutau puncte de sprijin pentru compromisul cu latinii! Exact aceasta se întâmplă și astăzi, când mulți, ca să rămână în tăcere și liniște, caută la Părinți puncte de sprijin care să le vină pe măsură, fiindcă nu dorim să ne ridicăm la înălțimea împrejurărilor.
Nu se cuvine să trecem cu vederea fragmentul ultim al mărturisirii pe care Sfântul a făcut-o în fața sinodului de la Florența:
„Și ce trebuie să spunem multe? Toți învățătorii Bisericii, toate soboarele și toate dumnezeieștile Scripturi îndeamnă să fugim de eretici și să stăm departe de părtășia lor. Deci pe toți aceștia disprețuindu-i eu, să urmez celor ce ne cheamă la unire sub masca unei păci prefăcute? Celor care au stricat sfințitul și dumnezeiescul Crez și pe Fiul Îl fac al doilea principiu al Duhului Sfânt? Căci las la o parte celelalte neorânduieli de acum, dintre care și una singură ar fi fost de ajuns să ne depărteze de ei. Fie să nu pățesc niciodată aceasta, Mângâietorule bune, nici să cad astfel departe de mine însumi și de gândurile cuvenite; ci ținând învățătura Ta și a fericiților bărbați insuflați de Tine, să mă adaug părinților mei, aceasta – ce altceva? – luând de aici cu mine: dreapta credință”.
Caracteristic învățăturii Părinților, căreia îi urmează credincios și Sfântul Marcu, este că, în ce privește credința, o singură încălcare este suficientă pentru a face loc delimitării: „Las la o parte celelalte neorânduieli de acum, dintre care și una singură ar fi fost de ajuns să ne depărteze de ei”.
Adresându-se Sfântului Ghenadie Scholarios, ucenicul și urmașul său în luptele pentru credință și reclamând obligativitatea credinței ortodoxe pentru mântuire, Sfântul Marcu spune:
„Fără îndoială cunoști, înțelept fiind, că răsturnarea credinței sobornicești este obștească pierzanie”.
La rândul său Ghenadie Scholarios, în cuvântul de apărare adresat împăratul Constantin Paleologul, spune: „Dacă fie în ceva mare, fie în ceva mic păcătuiește cineva față de adevărul credinței, eretic este și dacă fie într-un lucru mare, fie într-unul mic pe care îl dă sau primește cineva, păcătuiește de disprețuire a lui Dumnezeu, alegând mai degrabă nădejdi, nevoi sau temeri omenești decât dreptatea dumnezeiască a conștiinței, vă fi judecat ca vrăjmaș al lui Dumnezeu”.
Din toate acestea se înțelege că delimitarea a fost hotărâtă ca tradiție în problemele credinței, pentru că tocmai acestea au ce mai mare însemnătate pentru mântuirea noastră și acesta este unicul mod de păstrare a credinței adevărate în vreme de erezie.
Sfântul Marcu Evghenicul are ceva personal în această privință, ceva ce arată siguranța pe care o simțea departe de purtătorii ereziei: voința de a menține delimitarea și întreruperea comuniunii bisericești atât în timpul vieții, cât și după moarte.
Așadar, când i s-a apropiat sfârșitul și camarazii săi de luptă erau aproape, precum și alți ortodocși, le-a lăsat ultimele instrucțiuni, grăitoare despre separarea sa după moarte. Acest text este un odor al mărturisirii – care și singur l-ar putea caracteriza în întregime pe Sfântul Marcu –, arătând că, deși aflat pe patul de moarte avea puls și putere tinerească. Din el se vede cât de bine înțelesese valoarea delimitării și siguranța pe care i-o conferea precum și faptul că, plecând din cele de aici, avea credința curată și neîntinată ca cea mai de preț ofrandă în vederea întâlnirii cu Domnul. Simțea că, separându-se aici, se va întâlni acolo cu Sfinții separați și prigoniți din pricina credinței, pe mucenicii adevărului, pe toți câți au iubit credința neștirbită și pe cei care au pătimit pentru ea. Cu toți aceștia se identificase în viața aceasta și voia să se știe că va rămâne în aceeași credință și după moarte. Redăm ultimele sale cuvinte așa cum au fost reținute de ucenicii săi:
„Voiesc să mai spun mai pe larg gândul, ce întotdeauna, și acum, când mi se apropie sfârșitul, ca să fiu statornic de la început până la sfârșit și să nu pară vreunora că unele am zis și altele am ascuns în minte, lucruri care să mă fi mustrat în ceasul acesta al izbăvirii mele. Ci zic despre patriarh nu cumva i se va părea, sub îndreptățirea – chipurile – cinstirii mele, la înmormântarea trupului acestuia smerit al meu sau chiar la parastasele mele, să trimită pe vreunii din arhiereii săi sau din clerul său sau pe oricine dintre cei ce se împărtășesc cu el ca să se roage sau să se îmbrace împreună cu preoții din partea noastră chemați la ele, crezând că astfel vin eu în vreun fel, fie și în ascuns la părtășie cu el.
Și pentru ca tăcerea mea să nu le dea motiv celor ce nu cunosc bine și în profunzime scopul meu, să presupună vreun pogorământ, spun și întăresc înaintea a mulți și vrednici bărbați întâmplați aici, că nici nu voiesc, nici nu primesc în vreun fel părtășia cu el sau cu cei ai lui, nici câtă vreme trăiesc, nici după moarte, precum nici unirea făcută și dogmele latinești pe care le-au primit el și ai lui și ca să le apere pe acestea a căutat ocrotirea lor cu prețul nimicirii dogmelor drepte ale Bisericii.
Sunt cu totul încredințat că, pe cât mă depărtez de el și de unii ca el mă apropii de Dumnezeu și de toți Sfinții și pe cât mă despart de ei, pe atât mă unesc cu adevărul și cu Sfinții Părinți, teologhisitorii Bisericii. Și iarăși, dacă mă las înduplecat de cei aflați de partea lor, mă depărtez de adevăr și de fericiții învățători ai Bisericii. Și de aceea spun, așa cum în toată viața mea despărțit am fost de ei, la fel și în vremea ieșirii mele, chiar și după moartea mea, mă lepăd de părtășia și unirea cu ei și cu jurământ poruncesc ca niciunul din ei să nu se apropie la înmormântarea mea sau la parastasele mele, ori de vreunul din cei de partea noastră, ca să încerce să poarte veșminte sau să liturghisească laolaltă cu ai noștri. Căci aceasta ar însemna să amestecăm cele de neamestecat. Trebuie ca în tot chipul aceia să fie despărțiți de noi, până când va da Dumnezeu buna îndreptare și pace Bisericii Sale”.
Punctele principale ale cuvântării sunt următoarele: niciunul din cei cu care întrerupsese comuniunea bisericească din motive de credință Sfântul nu vrea să fie de față la înmormântarea sa, nici – cu atât mai mult – să poarte veșminte, ca să-l cinstească, adică, patriarhul și arhiereii săi. Nu vrea să se creadă, nici măcar ca bănuială, că avea în ascuns părtășie bisericească cu aceia.
Nu dorește vreo comuniune cu arhiereii și patriarhul latino-cugetători, nici măcar după moarte.
Își arată încredințarea că, cu cât se depărtează la nivel ecleziastic de aceia, se apropie de Dumnezeu, se unește cu adevărul și cu Sfinții. Dimpotrivă, pe cât se apropie de aceia, se depărtează de Dumnezeu și de învățătorii Bisericii. Nu dorește, spune la urmă, nicio comuniune bisericească spre a nu fi amestecate cele ce nu sunt de amestecat în privința credinței.
Acesta a fost Sfântul Marcu Evghenicul, atletul Ortodoxiei până la sfârșitul zilelor. Se cuvine să spunem că astăzi erezia ecumenistă tocmai acest lucru îl promovează și îl afișează ca stindard: amestecarea celor neamestecate, exact ceea ce nu a acceptat Sfântul. De aceea se și face atâta vâlvă cu privire la întrunirile cu ereticii la nivel eclezial, întrepătrunderea reciprocă, teoria celor doi plămâni, recunoașterea reciprocă și alte bazaconii.
Urmașul Sfântului Marcu, Sfântul Ghenadie Scholarios, s-a luptat în același duh cu învățătorul său pentru restabilirea bunei credințe. El, ca patriarh a consfințit săvârșirea pomenirii Sfântului Marcu în ziua de 19 ianuarie, potrivit lui M. Ghedeon (Tabele patriarhale). De altfel, după căderea Constantinopolului sub turci, întoarcerea la dreapta credință a fost ușoară, de vreme ce fuseseră dezmințite nădejdile în ajutorul venit din partea papei.
Panerezia ecumenismului și cele două separări ale veacului al douăzecilea
În secolul al XX-lea s-a ivit o mare erezie în Biserică, erezia ecumenismului și aceasta a avut ca rezultat două separări: una numită a vechiului calendar și a doua în Sfântul Munte, săvârșită de monahi între anii 1970-1973. Dacă am dori să cântărim erezia ecumenismului în raport cu ereziile vechi – rămânând sinceri față de noi înșine – ar trebui să mărturisim că aceasta a pricinuit cea mai mare pagubă Ortodoxiei, nu atât pentru că a condus pe membrii Bisericii către alte erezii și către alte tabere, ci mai ales pentru că a schimbat din rădăcină cugetul ortodocșilor, într-atât încât să nu mai știm care sunt hotarele dreptei credințe și alte Bisericii, care este poziția corectă a dreptcredincioșilor față de eretici, care sunt obligațiile lor față de o erezie apărută în Biserică, care sunt limitele ascultării față de păstori în vreme de erezie și – cel mai important – să nu mai cunoaștem răspunderea personală a fiecărui ortodox în ce privește combaterea ereziei, nici prețul pe care este obligat fiecare să-l plătească în vederea stingerii văpăii eretice.
Ca să înțelegem această modificare radicală a cugetării dreptcredincioșilor, petrecută prin intermediul ereziei ecumeniste, vom aminti o pildă din perioada bizantină, cu puțin timp înainte de căderea imperiului.
Mai înainte am prezentat – din memoriile lui Silvestru Syropulos – litania de la înscăunarea patriarhului latino-cugetător Mitrofan, la întoarcerea de la sinodul din Florența.
Syropulos descrie cum în ceasul litaniei, poporul din Constantinopol, numai văzând pe cardinalul delegat de papă aproape de patriarh, înțelegea că patriarhul era latino-cugetător și nu voia nici măcar să ia binecuvântare. De asemenea pomenește de preotul care din curiozitate voise să vadă cum se face întronizarea patriarhului, fără să ia parte la ea și pe care enoriașii săi l-au socotit numaidecât latino-cugetător și vânzător al credinței delimitându-se de el până când acela a dat în fața lor făgăduință cu jurământ că nu se va mai apropia de latino-cugetători. Acesta era cugetul poporului și instinctul Ortodoxiei înainte de căderea Constantinopolului.
În zilele noastre, dimpotrivă, vedem la televizor nu pe un cardinal la o litanie, ci pe însuși papa stând pe tronul catedralei patriarhale din Constantinopol (și din alte patriarhii), rostind Tatăl nostru la Sfânta Liturghie de Sfântul Andrei, dând sărutarea frățească patriarhului la „Să ne iubim unii pe alții”, binecuvântând pe ortodocșii care urmează să se împărtășească, cântându-i-se tropare și imnuri; pe toate acestea poporul ortodox le întâmpină cu asemenea apatie și indiferență, ca și cum s-ar petrece nu la el acasă, ci pe altă planetă. Iar cel mai dureros este că și călugării aghioriți, aflați sub jurisdicția patriarhiei Constantinopolului, au aceași atitudine față de acest gregorism eclezial.
Exact aceasta este alterarea cugetării suferită de ortodocși, a cărei cauză este erezia ecumenismului. Fiindcă ecumenism înseamnă – în fapt – schimbarea radicală nu doar a hotarelor credinței pe care le-au stabilit Părinții, nu doar a hotarelor stabilite de Sfânta Scriptură și de Sfintele Canoane, nu doar a Tradiției referitoare la înfruntarea ereticilor, ci și schimbarea radicală a cugetului dreptcredincioșilor, care trebuie să învețe (!) să le trateze pe toate acestea că pe niște înțepeniri medievale, întuneric învechit, ca lipsă de dragoste și discernământ și ca pe o mentalitate a trecutului, care trebuie depășită, fiindcă nu ține pasul cu evoluția socială și cu cerințele contemporane ale Noii Ere.
Fără îndoială se cade să mărturisim că, prin absenteismul ortodocșilor, ecumenismul și-a ajuns întru totul țelul. Fiindcă lucrarea aceasta de alterare din rădăcină a cugetului ortodocșilor și-au asumat-o păstorii înșiși, chiar episcopii care de acum au rolul pe care îl jucau cândva uniții și misionarii protestanților. De cealaltă parte norodul trebuie călăuzit să nu mai facă deosebire ntre cuviincios și necuviincios, ci ca să le socotească pe toate la fel.
Erezia ecumenismului constă în înlăturarea hotarelor Bisericii, în apropierea treptată – la nivel bisericesc – de toți ereticii și în întrepătrunderea ortodocșilor cu aceștia. Adică tocmai ceea ce Părinții au combătut, noi trebuie să iubim, ceea ce ei au ocolit, noi trebuie să îmbrățișăm, ceea ce ei au blestemat, noi trebuie să recunoaștem, ceea ce ei au retezat, noi trebuie să coasem la loc și ceea ce ei au condamnat, noi trebuie să dezvinovățim. De aceea spunem că ecumenismul nu este o erezie care lovește sau alterează o anumită dogmă, ci erezie care calcă totul în picioare, transformând treptat Biserica – prin dezrădăcinare și anulare – din Rai în peisaj lunar.
Faptul că astăzi ecumenismul înaintează către anularea hotarelor Bisericii și ale credinței în mod treptat și metodic este dovedit de lupta organizată împotriva adevărului și a credinței adevărate, precum și de punerea în aplicare a unui plan bine stabilit, așa încât toate să fie înghițite de popor și mai ales de monahi.
Iar faptul că ecumenismul, dimpotrivă, este prezentat ca și cum n-ar înlătura nimic din credință și Tradiție, iar păstorii – mai ales episcopii – se laudă și se înfățișează ca păzitori ai credinței și ocrotitori ai turmei, demonstrează că este cea mai vicleană erezie: erezie care se comportă asemeni sepiei, care cu cerneala ei tulbură apa și ia culoarea mediului înconjurător;
erezia vremurilor de pe urmă în care diavolul va încerca să-i înșele și pe cei aleși.
Ceea ce ajută mai mult decât ne închipuim la consolidarea ereziei ecumeniste este evoluția științei și tehnologiei, precum și concepțiile contemporane despre lume, împreună cu care nu doar că se întovărășește de minune, dar de cele mai multe ori le folosește ca unelte și arme pentru a se răspândi. Cu alte cuvinte știința și tehnologia ne duc spre o viață lejeră, fără constrângeri și limite, fără nevoință și lipsuri, anulând de fapt viața ascetică a Bisericii: sărăcia, înfrânarea, strâmtorările și lupta împotriva patimilor. În vreme ce viziunile moderne despre lume vorbesc despre comunicare, unitate, înlăturarea barierelor, de pace, dragoste, împrietenire și – în special – de faptul că trebuie eradicate toate concepțiile vechi pentru a intra în spiritul Noii Ere.
Toate acestea de bunăseamă că sunt pe placul ecumenismului, al cărui duh este lumesc și secularizat, dar sunt în opoziție cu întreaga Tradiție a Bisericii.
Astfel ecumenismul este prezentat în ochii lumii ca progresist, iar purtătorii săi ca oameni pacificatori și cu viziune largă, care se îngrijesc până și de ecologie și de salvarea planetei, pe când Ortodoxia ar fi statică, înțepenită în cele vechi, nemișcându-se nici măcar un pas din Tradiția ei! Pe deasupra unificarea politică și guvernarea tuturor oamenilor în scopul pecetluirii lor, după modelul Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul, precum și dominația antihristului ajută la întărirea ereziei ecumeniste, pentru că prin ea se reușește o unificare bisericească, o guvernare unică a „bisericii” și o interdependență cu evoluțiile politice, așa încât Biserica să nu încerce nicio împotrivire sau ocrotire a membrilor ei față de situația politică sau de apostazia spirituală.
Din cele puține pe care le-am amintit se înțelege că erezia ecumenismului este singura din istoria Bisericii care își dezvăluie treptat chipul, totdeauna în funcție de stadiul asimilării devierilor sale de către popor. Ereziile vechi își dezvăluiau de la bun început învățătura și conducătorii lor se luptau pentru consolidarea ereziei. Ecumenismul – din contră – nu se ocupă cu vânarea adepților, din moment ce predomină în rândurile păstorilor și episcopilor, ci se ocupă de propaganda sistematică în vederea alterării cugetării ortodocșilor, precum și cu apropierea meșteșugită și treptată față de eretici. De aceea este ajutat foarte mult de indiferența credincioșilor în probleme de credință și de atribuirea acestor probleme numai episcopilor.
Toate acestea au fost înfățișate în trecere, numai și numai pentru că trăim evoluția ereziei ecumeniste și pentru a conștientiza erezia vremii noastre, modul în care se impune, precum și care sunt purtătorii și uneltele ei.”
Sursa: Extras din
ACORDUL PESTE VEACURI AL SFINŢILOR PĂRINŢI CU PRIVIRE LA NECESITATEA – PREVĂZUTĂ DE CANONUL AL XV-LEA AL SINODULUI DE LA CONSTANTINOPOL DIN 879 – ÎNTRERUPERII POMENIRII EPISCOPULUI CARE PROPOVĂDUIEŞTE EREZIE ÎN BISERICĂ
Autor: Ieromonah Eftimie Trikamina
Textul integral pdf :
Autor: Ieromonah Eftimie Trikamina Descarcă
Citiți și :
Strana Ortodoxă 