„Când suntem foarte tineri, ne enervăm şi cârtim când apare la orizont un norişor cât de mic. Am vrea ca pe cerul nostru soarele să strălucească întotdeauna, ca drumul să ne fie presărat cu flori, ca în jurul nostru să răsune fară contenire râsete fară griji şi cântări pline de veselie — însă pe măsură ce anii trec începem să căutăm liniştea binefăcătoare a înserării, deşi tot ne mai este frică de umbrele nopţii, în care vedem ceva misterios.
Ucenicii lui Hristos nu puteau scăpa de o
frica ce-i apăsa. Ca statură duhovnicească erau încă nişte copii, şi când Iisus „încă nu venise la ei” îi apuca spaima singurătăţii.
Toţi trebuie să trecem printr-o asemenea vreme de încercare. Simţământul trist al
singurătăţii ne va cuprinde, mai devreme
sau mai târziu, şi pe noi. Talazurile furioase, nestăpânite, apucă sărmana noastră luntre ca pe o jucărie şi o aruncă în toate părţile, căutând s-o zdrobească. Cârmă nu mai avem, şi ne cuprind fiori de groază când vedem cum se lasă întunericul nopţii – dar liniştiţi-vă! Domnul Se apropie de noi pe valuri, în pofida furiei vântului! Deasupra urletului furtunii dezlănţuite răsună glasul Lui: Eu sunt, nu vă temeţi! Frica ne va pieri când Ii vom recunoaşte glasul, şi o linişte adâncă se face în inima noastră.
Nu este ciudat că Mântuitorul îi mulţumeşte Tatălui dinainte pentru un lucru neprimit încă?
El îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru
învierea lui Lazăr atunci când Lazăr nu
înviase încă! Iţi mulţumesc că M-ai ascultat.
Care e înţelesul acestor spuse ale
Mântuitorului?
Lazăr zăcea încă în mormânt, înfăşurat
în giulgiu; tăcerea morţii nu fusese curmată încă, rugăciunii înălţate către Cer încă nu-i urmase un răspuns văzut.
Pentru ce îi mulţumea Domnul Tatălui
ceresc?
Aflându-Se în unire desăvârşită cu El,
Mântuitorul îi mulţumeşte dinainte,
încredinţat că rugăciunea Lui este plăcută Tatălui. Inviindu-l pe Lazăr, Domnul a vrut nu doar să-l readucă în viaţa pământească şi prin aceasta să-i facă fericiţi pe apropiaţii lui, ci şi să întărească credinţa în nemurirea sufletului şi în veşnica înviere, prevestind prin această minune şi propria Sa înviere.
Şi eu, Doamne, îndrăznesc să-Ţi aduc
mulţumire pentru cei ce au adormit deja
întru Tine.
In faţa mormântului deschis, în mijlocul
beznei, tăcerii, necunoscutului, neavând
dovada văzută a nemuririi, neauzind glasul dumnezeiesc: Lazăre, vino afară!, eu Iţi voi mulţumi totuşi, încredinţat că răposaţii mei trăiesc şi vor trăi veşnic!
Nemurirea este o însuşire nelipsită a
Dumnezeirii — Domnul nu poate îngădui
moartea zidirii Sale, şi de aceea în fata
mormântului deschis simţim nevoia de a
cânta cântare pascală. Amintirea răposaţilor rămâne vie în familia de care s-au despărţit, şi exemplul lor moral încă îi poate sluji acesteia drept reazim şi îndrumare în viaţă. Aşadar, şi în prezenţa morţii să înălţăm, cu credinţă fierbinte, laudă Domnului: Părinte, Iţi mulţumesc că M-ai ascultat!”

„În aceasta vedem pricina milei Domnului faţă de oameni. El ştie neputinţa noastră.
Oamenii incapabili, slabi, ajung adesea să fie o piedică, încurcându-i pe semenii ocupaţi. Nepotriviţi pentru luptă, nefiind în stare să dea sfat bun, ei nu fac trebuinţă conducătorilor; îi nesocoteşte şi gânditorul, pe care ei nu îl înţeleg, iar la treburi, nefiind de nici un ajutor, nu-s decât o povară.
Şi totuşi, milostivirea lui Dumnezeu nu se îngreţoşează de ei, ci are loc şi pentru
aceştia, îi rabdă şi le dă binecuvântare. Apostolii credeau că pruncii îl încurcau pe Hristos, şi nu-i lăsau să vină la El. Făcând aşa, au stârnit însă nemulţumirea Domnului; în inima Lui şi în braţele Lui era loc destul pentru prunci. Se va găsi loc la El şi pentru toţi cei slabi, de care n-are nevoie nimeni: aceştia nu-L încurcă pe Dumnezeu!
Aşadar, suflete al meu, veseleşte-te! Nu
te îndoi de Dumnezeul tău, nu te lăsa pradă viselor nebuneşti de înţelepciune şi de mărire, ca şi cum prin acestea ai putea dobândi ceva. La Domnul este loc şi pentru tine, oricum ai fi; El este gata să primească şi ceea ce-I vei aduce în slăbiciunea ta. In ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El (Psalmi 102, 13). Ce ne cucereşte la un copil, stârnindu-ne gingăşia? Nu neajutorarea lui? Văzând această ne-ajutorare, ne străduim să-l ajutăm nu numai cu râvnă, ci şi cu bucurie, şi suntem gata să ne îngrijim de el zi şi noapte. Un copil mic şi slab îşi găseşte loc drept în inima mamei, acolo unde ea vede cel mai repede orice nevoie a lui, unde îi aude cel mai mic strigăt, unde poate, cu braţe iubitoare, să-l ocrotească. Şi Domnul îi miluieşte pe cei care îl iubesc, că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-Şi-a aminte că ţărână suntem.”

***

„Dacă ispita ne chinuie, dacă ne tulbură
îndoielile, să mergem cu ele drept la Cel care, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute. Să mergem cu toate gândurile ce ne apasă, de care ne ruşinăm şi pe care le urâm, cu gândurile pe care nu le-am putea spune nimănui, şi să le spunem Celui ce poate să ne ajute, fiindcă şi El a suferit ispită.
Cu adâncă zdrobire de inimă, recunoscându-ne păcătoşenia, să mergem la Iisus, Care n-a venit să-i cheme la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe păcătoşi (v. Matei 9, 13). Să nu întârziem, să nu amânăm nici o clipă, să mergem chiar acum să ne revărsăm tot sufletul înaintea Lui, să vărsăm toate lacrimile noastre în faţa Lui, să-L iubim mult, ca să ni se ierte şi nouă multe (v. Luca 7, 47).
Atunci toate îndoielile noastre vor pieri,
vom învinge ispita, şi Domnul ne va face să sporim şi să prisosim în dragoste unul către altul şi către toţi… spre întărirea inimilor noastre, ca să fie fără prihană întru sfinţenie înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Iisus Hristos cu toţi sfinţii Săi (I Tesaloniceni 3, 12-13).”

***

„Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta. (Ioan 13, 7)

Adevărul acestor cuvinte nu va trece
nicicând; pentru a le înţelege pe deplin
trebuie doar credinţă şi nădejde.
Numai Dumnezeu vede armonie deplină
în tot ce ni se pare nouă haos cumplit.
Aşadar, să nu ne descurajăm. Credinţa este asemeni zorilor. Când se ivesc zorile, ziua este aproape. Sunt clipe când nu mai vedem lumina, când este ascunsă de noi şi ziua de mâine, când parcă stăm pe marginea unei prăpăstii fară fund. Să nu uitaţi că şi atunci calea Domnului este la fel de limpede; El a umblat pe apă, mâna Lui e mereu întinsă tuturor celor care pier.
Să alergăm la picioarele Crucii: nevoinţa
săvârşită pe ea ne făgăduieşte izbânda
definitivă asupra răului. Dacă nu ştim cum anume să ne rugăm, suspinele noastre fară cuvinte vor ajunge la Tronul lui Dumnezeu, iar dacă nu avem nici suspine, să aşteptăm!
Să aşteptăm izbăvirea în linişte şi tăcere.
Patimile dezlănţuite au luat lumea în
stăpânire, valuri sălbatice se zbuciumă în noi înşine, dar sprijinindu-ne pe credinţă,
vom birui lumea şi furtuna din suflet se va potoli, la picioarele Celui ce este mai mare decât inima noastră şi ştie toate (I Ioan 3, 20).
Domnul vrea să ne spele aşa cum l-a
spălat la Cina cea de Taină pe Petru, care n-a înţeles atunci rânduiala Lui. Să-L lăsăm pe Domnul să lucreze în noi, ţinând minte că dacă El nu ne va spăla nu vom putea să îi fim părtaşi.
Deşi căile Domnului sunt negrăite şi nu-I
putem înţelege planurile întotdeauna, El ne poate învăţa îndreptările Sale, şi atunci când vom ajunge la scopul ultim vom vedea în toate doar Dragostea şi doar Dreptatea lui Dumnezeu. Imbărbătaţi-vă, deci, înaintaţi cu tărie! Cele ce se văd sunt trecătoare, cele ce nu se văd sunt veşnice (II Corinteni 4, 18).
Har şi adevăr în Hristos Iisus, în Care
este şi mângâierea, si mântuirea, si lumina!”

Sursa: „Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu, 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului”