„Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi
adevărul. (Efeseni 4, 25)

Apostolul Pavel le spune asta celor ce cunoscuseră deja adevărul creştinismului, îndemnându-i să renunţe cu totul la minciună, care este atât de răspândită în toate timpurile. Aşadar, după cât se vede, nici măcar după convertire sufletul omenesc nu leapădă dintr-o dată şi cu uşurinţă minciuna, în care se înveşmântează ca într-o haină cu care este obişnuit. Facem mereu schimb de vorbe deşarte, ne fură fără să vrem cele exterioare, ne înşelăm unii pe alţii, dăm convorbirilor banale o însemnătate exagerată şi sub pretextul amabilităţii spunem o mulţime de lucruri vane. Nu numai în cuvintele, ci şi în privirile noastre, chiar şi în gândurile şi în simţămintele noastre arareori îşi găseşte loc, din păcate, adevărul adevărat. In toate raţionamentele noastre se amestecă ceva nefiresc, ceva ce ne-am obişnuit să numim „norme de comportament social”; privim toate în lumina unor prejudecăţi pe care ni le-am însuşit, ascultând prea rar de inima noastră.
Cât de rar gândim şi simţim corect! De câte ori, în pofida îndemnului conştiinţei noastre, în pofida cuvântului lui Dumnezeu, ne mulţumim în ceea ce facem cu o onestitate aproximativă — cât de des denaturăm si ascundem adevărul prin vorbele noastre!
Totuşi, ca să merităm numele de popor al lui Dumnezeu, trebuie să ne ţinem întotdeauna şi în toate privinţele de Legea supremă, care nu îngăduie în nici o privinţă duplicitatea. La temelia fiecărui gând al nostru să stea adevărul, călăuzindu-ne fiecare pas făcut pe calea acestei vieţi.

Astfel, popoarele acestea cinsteau pe
Domnul, dar slujeau şi idolilor lor — ba şi
copiii lor şi copiii copiilor lor, până în ziua de astăzi, urmează tot aşa cum au urmat şi părinţii lor. (IV Regi 17,41)

Urmaşii acelor neamuri s-au înmulţit
puzderie: la tot pasul întâlnim oameni ca
aceştia, care slujesc şi lui Dumnezeu, şi
lui Mamona (Matei 6, 24), şchiopătând de amândouă picioarele (III Regi 18, 21), nici reci, nici fierbinţi (Apocalipsa 3, 15) -sau, cum spun oamenii simpli, „cu fundul în două luntrii”.
Iată care este păcatul „popoarelor acestora”: fară să se ţină nici de o parte, nici de cealaltă, ei slujesc în acelaşi timp şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona, iar în esenţă caută de la amândoi numai foloase pentru sine.
Este cu neputinţă să te dăruieşti pe jumătate lui Dumnezeu şi pe jumătate puterii vrăjmaşului, care pune cu atâta iscusinţă stăpânire pe oameni; este cu neputinţă să te ţii doar din când în când de cuvântul lui Dumnezeu şi să-ţi întemeiezi viaţa pe el doar în parte, iar totodată să ai „duhul lumii acesteia” drept criteriu al faptelor şi al hotărârilor tale.
Doamne, oare atunci când o să mă chemi la Tine o să-Ţi răspund: „Vino mai târziu, fiindcă nu sunt gata”? Oare o să-mi astup urechile ca să n-aud ceea ce vrei Tu să îmi spui acum şi o să mă întorc spre Tine numai atunci când o să-mi închei socotelile cu această lume? Oare pot să-mi împart în două nepedepsit inima, viaţa şi năzuinţele, dându-Ţi numai o parte din toate acestea?
Şovăind între două căi, trăiesc o viaţă dublă, care este atât de primejdioasă, fară să îmi dau seama că Dumnezeu poate să ocupe în inimă ori primul loc, ori nici unul.
Şi ce vor învăţa copiii de la nişte părinţi
şovăielnici? La ce bun toate poveţele,
străduinţele şi ameninţările dacă în viaţa
părinţilor nu se vede acel temei trainic,
acea autoritate de Sus căreia, dacă i s-ar
supune părinţii, i s-ar supune şi copiii.
Fiilor, păziţi-vă de idoli. Amin! (I Ioan 5, 21).

Drept aceea, am urât viaţa, căci rele sunt cele care se fac sub soare (Ecclesiastul 2, 17)

Nu există om care în viaţa lui să nu fi fost supus ispitei de a repeta aceste cuvinte ale lui Solomon, dându-şi seama totodată cât de greşite sunt. Aici este vorba de o ispită; duhul rău aruncă lumina sa infernală asupra tuturor murdăriilor şi mârşăviilor care se întâlnesc în această viaţă, şi în faţa acestei privelişti ni se face greaţă de lumea întreagă; fără să vrem, ne punem întrebarea: „Oare merită să trăim, şi pentru ce? Nu cumva doar pentru ca, învârtindu-ne în această vâltoare a păcatului şi smintelii, să adăugăm şi glasul nostru tânguitor la vaietul de obşte al omenirii pătimitoare?” Creştinul nu trebuie să urască viaţa; dându-şi seama cât este ea de imperfectă, de întunecată şi câteodată crudă, trebuie totuşi să o iubească, deoarece este cel mai mare dar de la Dumnezeu, şi să înţeleagă că oricine, dacă vrea, poate învăţa din ea multe lucruri. Viaţa e o arenă, în care ne luptăm pentru adevăr împotriva minciunii şi pentru bine împotriva răului; este o comoară, pe care oamenii o cheltuiesc prea des şi cu prea multă uşurinţă. Noi trebuie să tragem folos din ea şi, atunci când va veni vremea, s-o punem înapoi în mâinile lui Dumnezeu, din care am primit-o. Viaţa e un pământ supus adesea furtunii şi vremii rele, însă şi adăpat de ploi binefăcătoare, în fine, ea este, mai întâi de toate, un dar de la Dumnezeu: ce drept am eu să urăsc acest dar şi să blestem ceea ce a binecuvântat Dumnezeu?
Ca să iubim viaţa, să nu căutăm în ea ceea ce ea nu ne poate da, ci ceea ce suntem datori noi înşine să-i aducem. Vrei să iubeşti viaţa? Gândeşte-te ce folos ai putea să aduci prin ea altora. Oare în calea ta nu s-a găsit nici un om care să aibă nevoie de dragostea ta, pe care să îl poţi mângâia, sprijini, aduce la Domnul? Luminându-se prin faptele dragostei, toată viaţa noastră se va transfigura şi va înflori în lumina acestei dragoste.
Cineva a spus: „Străduieşte-te zi de zi să
micşorezi măcar cât de cât uriaşul munte al suferinţei omeneşti şi să sporeşti mica movilită a bucuriei omeneşti.” Nu-ţi iubi viaţa în mod egoist, ci iubeşte-o de dragul Domnului tău, fiindcă ea este câmpul de luptă pe care poţi ţine piept, pentru Hristos, păcatului. Şi ţine minte că vei începe să trăieşti cu adevărat doar atunci când îţi vei pune deplin viaţa la dispoziţia Celui care ţi-a dat-o.

De ce ne tânguim?
Ce faci aici, Ilie? (III Regi 19, 9)

În clipa aceea Ilie se ascundea în peşteră. După marea nevoinţă de pe Muntele Carmel, obosise; duhul lui fusese cuprins de o descurajare vremelnică şi chiar îşi ceruse moartea, însă Domnul l-a ridicat, l-a îmbărbătat, l-a întărit cu hrană şi l-a trimis pe Muntele Horeb, către care a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
Ajungând în vârf, s-a ascuns într-o peşteră, şi acolo a auzit glas din cer, care a întrebat: Ce faci aici, Ilie?
Ilie se plânge Domnului de dezamăgirea,
singurătatea şi mâhnirea sa. S-a ostenit, s-a străduit din toată inima pentru slava lui Dumnezeu, fară să-şi cruţe puterile, şi ce s-a ales din asta? Este prigonit, a rămas singur şi vede doar jertfelnicele lui Dumnezeu nimicite, ură faţă de prorocii Lui şi apostazia poporului. Cum îl mângâie Domnul? Chemându-l la o nouă slujire și ascultare. In loc să te tânguieşti, la treabă!
Intoarce-ţi privirea de la tine însuţi, de la
păruta nereuşită şi de la necredinţa oamenilor. Priveşte mai sus, către Cel care a primit şi a curăţit osteneala ta sinceră şi Care te îmbărbătează, dându-ţi noi sarcini şi arătându-ţi ceea ce au ascuns de tine norii descurajării: „Tu te crezi singur, dar ia aminte, Eu încă am şapte mii de suflete credincioase în Israel, care nu s-au închinat idolilor; le cunosc, le preţuiesc şi vreau să le cunoşti şi tu.”
Ilie a mers la slujirea care-i fusese arătată. Un vârtej ceresc avea să-l ducă la Dumnezeu în curând, dar nu înainte ca el să fi dus la capăt, cu râvnă şi cu vigoare, lucrarea care-i fusese încredinţată.
Dumnezeu nu l-a lăsat să-şi piardă vremea cu tânguiri, ci l-a trimis să slujească.
Dar tu ce faci aici? Te-ai descurajat, poate că te plângi, te uiţi în jurul tău sau în tine însuţi, te plângi de împrejurări si nu îţi ridici privirea spre Domnul, la Care toţi paşii tăi sunt număraţi. El vrea şi poate să întoarcă spre folosul tău şi spre slava Sa până şi cea mai grea şi disperată situaţie, şi îţi spune şi ţie: „Ridică-te şi mergi!”

Domnul sprijină pe toţi cei ce cad şi îndreaptă pe toţi cei gârboviţi. (Psalmi 144, 14)

Doamne, Veşnică Dragoste Care îmbrăţişezi tot universul, Luminător Care luminezi fiecărui om care vine în lume!
Luminează întunericul sufletului meu păcătos, înlătură din inima mea orice învârtoşare, umple-mă de lumina Ta, ca în lumina Ta să văd lumină! Umple-mă de dragostea Ta, ca în această lumină să îndrăgesc tot ce ai zidit Tu! Vino, Doamne Iisuse! (Apocalipsa 22, 20). Deschide ochii noştri duhovniceşti, fa-ne
să înţelegem atotcuprinzătorul adevăr al
poruncilor Tale, care deopotrivă ne vor duce pe toţi, bogaţi şi săraci, înţelepţi şi neînţelepţi, de vază şi de rând, la viaţa cea veşnică, pe care Tu ai pregătit-o celor ce Te iubesc. Curăţeşte-mă, Doamne, spală-mă, şi doar atunci voi fi curat! Fiindcă nu Iţi trebuie evlavia cea de ochii lumii, ci dreptatea adevărată, care pătrunde până în străfundul gândurilor şi simţămintelor.
Curăţeşte-mă, spală-mă, izbăveşte-mă de greşelile mele cele ascunse şi umple toată fiinţa mea de veşnica Ta dreptate!
Fă cu mine tot ceea ce doreşti, încearcă-mă, pedepseşte-mă, însă şi pe mine, cel care cad atât de des, sprijină-mă, înnoieşte-mă şi adu-mă la Tine!”

Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi. (Romani 8, 18)

Când vom ajunge la locul odihnei şi ni se va da să cunoaştem aşa cum am fost cunoscuţi (v. I Corinteni 13, 12), atunci, privind în urmă la toată viaţa noastră care a trecut, vom vedea legătura dintre încercările pe care le-am îndurat şi ţinta la care am ajuns prin ele. Atunci îi vom mulţumi din tot sufletul Domnului, Care ne iubeşte atât de mult, încât nu ne-a cruţat atunci când noi, în neştiinţa noastră, am cerut asta de la El. Vom înţelege atunci că El, într-adevăr, i-a topit şi i-a încercat (Ieremia 9, 7; I Petru 4, 12) în focul ispitei pe aleşii Săi, ca să-i curăţească şi să-i aducă la Sine.
Poate că tocmai ceea ce ne-a amărât cel mai mult în viaţă a pricinuit o schimbare lăuntrică ce ne-a scăpat de primejdia care ne ameninţa sufletul. Va veni o vreme când vom binecuvânta încercarea care ne-a silit atunci să vărsăm multe lacrimi şi vom spune asemenea lui David: Bine-mi este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale (Psalmi 118, 71).
Ceea ce acum ne pare a fi o nenorocire se va preface într-un bine, şi slava care se va descoperi ne va îndulci pe veci toate suferinţele îndurate. Să nu uităm însă că Apostolul Pavel a spus cuvintele acestea când se afla încă pe pământ, în mijlocul necazurilor şi strâmtorării. El presimţea, pregusta slava cerească, fiindcă în mijlocul cuptorului ispitelor privea nu la cele care se văd, care sunt vremelnice, ci la cele ce nu se văd, care sunt veşnice (v. II Corinteni 4, 18).
Dumnezeu să ne dea şi nouă a trăi „prin credinţă, nu prin vedere”, şi a străbate „cu răbdarea nădejdii” calea noastră pământească, măsurând iubirea Lui nu cu măsura experienţelor noastre, ci cu măsura Crucii lui Hristos!”

Sursa: „Fiecare zi un dar al lui Dumnezeu, 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului”, Editura Sophia