„Strângerea gândirii şi curătia în rugăciune nu pot veni fără multă trezvie în cuvinte şi fapte şi fără paza simturilor, nici cunoaşterea dată de har nu poate veni fără a se fi dobândit mult discernământ prin liniştire.

Pe măsura cinstirii pe care i-o arată lui Dumnezeu la rugăciune atât cu trupul, cât şi cu mintea sa, i se va deschide omului uşa ajutorului care duce la curătirea mişcărilor şi luminarea în rugăciune.

Cine arată evlavie la rugăciune în formele ei exterioare, întinzându-şi mâinile spre cer, stând în picioare cu smerenie sau căzând cu faţa la pământ, acela se va învrednici de multe haruri de sus ca urmare a lucrărilor sale de jos. Cine-şi împodobeşte neîncetat rugăciunea cu asemenea gesturi exterioare se va învrednici repede şi uşor de lucrarea Duhului Sfânt, pentru că arată că pentru el Domnul e un lucru mare prin respectul pe care-l arată in jertfele aduse inaintea Lui la soroacele randuite pentru ele de legea libertătii.

Fratii mei, daca in lucrarea noastră Dumnezeu doreşte mult de la noi forme exterioare, manifestari de respect şi tot felul de gesturi văzute, sa ştiti că nu le vrea pentru El, ci pentru noi. El n-are nici un folos din toale acestea, nici nu pierde nimic daca sunt trecute cu vederea, ci ele sunt din pricina slabiciunii firii noastre. Daca nu ni s-ar cere asemenea lucruri, n-ar fi adoptat El insuşi astfel de forme exterioare in vremea Economiei (Intruparii] Lui, cum ni se spune in Sfintele Scripturi. Nimic nu-L poate necinsti, fiinca El are cinstea prin fire. Noi suntem cei care, ca urmare a unor atitudini exterioare nepăsatoare şi lipsite de respect, Il necinstim in gandirea noastră şi aşa cădem de bunavoie din har alunecand usor, atunci suntem insa tinta unor neincetate atacuri şt amagiri ale demonilor, caci dobandim o fire care iubeşte relaxarea şi inclina uşor spre rău.

Multi disprețuiesc in găndurile lor aceste forme exterioare şi-şi inchipuie că rugaciunea inimii e de ajuns prin ea insăşi pentru Dumnezeu; zăcand intinşi pe spate sau şezănd in chip necucernic, spun ca e destul sa aiba aducerea-aminte de Dumnezeu inauntrul lor. Ei nu se ingrijesc să-şi impodobeasca latura văzuta a lucrarii lor cu şederi in picioare prelungite dupa puterile lor sau facand cinstitul semn al Crucii peste simţurile lor, nici ingenunchind ca aceia care se apropie de o flacară, adoptind atăt in interior, cat şi in exterior o atitudine de evlavie, exprimăndu-şi veneraţia in toate mădularele lor şi pe fetele lor atunci cand Îl slavesc pe Domnul. Pentru ca n-au simtit puterea celui potrivnic se predau lucrarilor minciunii, fiindca n-au inţeles ca sunt incă muritori, ca sufletul lor poate fi inca pus in mişcare spre alunecare, şi nu-şi dau seama ca n-au atins incă starea de fiinţe duhovniceşti şi de inviere, nici n-au atins nepatimirea. Intr-o viaţa trupească, cand firea are nevoie de osteneală şi trebuie sa se deprindă mereu in lucruri noi, ei vor să duca o vietuire duhovniceasca in afara constrangerilor inevitabile in această lume supusă patimilor şi „inchipuindu-şi că sunt intelepti au lucrat cu dispret”[cf. Rm 1. 21]. Şi intrucat semnele mandriei şi ale lipsei de respect fata de Dumnezeu s-au ivit in ei plecand de la rugăciune, izvorul intregii vieti, işi fac indoita pierzania, fiindcă socotesc că pot aduce o lipsă de respect Celui Cinstit Care nu poate fi necinstit şi trebuie să fie cinstit de toate creaturile.

Nu vrem să-i silim pe cei bolnavi sau neputincioşi să se supună unei reguli, nici nu spunem că cineva trebuie să se supună unor lucruri imposibile, caci tot cea ce e săvarşit cu frică şi cutremur e pentru Dumnezeu o ofrandă aleasa, chiar dacă e in afara regulii obişnuite. Nu numai ca El nu-l mustră pe cel ce face acestea, dar lucrurile neinsemnate şi modeste săvărşite pentru El le primeşte ca pe nişte lucruri insemnate şi desăvărşite. Şi chiar de-ar fi vrednice de mustrare, intrucăt au fost născute din iubire, sunt iertate, iar cei care le fac sunt fără reproş la Dumnezeu Care ştie toate, Caruia Îi sunt cunoscute toate inainte ca ele sa fie, şi Care ştia bine constrangerile firii noastre inainte de a ne fi creat. Căci Dumnezeu e bun şi milostiv, de aceea nu obişnuieşte să judece slabiciunile sau necesitaţile firii, chiar daca ele ar putea parea vrednice de reproş, ci judecă cele ce sunt cu putintă chiar daca acestea sunt neinsemnate şi dispretuite. Nu judeca slăbiciunea, inclinatiile firii spre ceva, chiar dacă ele duc la un păcat mare şi de bunăvoie. Cand judeca o actiune accidentala, cere socoteala cu dreptate oriunde ştie ca ea va fi urmata de cainta, de o gandire care sufera şi de o căt de mică intoarcere spre mai multa indreptare, chiar daca acea actiune accidentala s-ar repeta de zece mii de ori.

Cu atat mai mult dacă un asemenea om nu se predă cu totul pierzaniei. Cand vede inrobirea care nu-l duce la nimic, atunci acesta e cuprins de o durere, se dispretuieşte pe sine şi se sarguieşte inca mai mult spre indreptare, mihnindu-se in acelasi timp pentru lipsurile şi căderile lui. Un astfel de om sa nu fie, aşadar, lepădat ca şi cum ar fi fost respins de Voinţa care a facut toate, căci fară indoiala e foarte aproape de milă.

Spunând acestea, îi dezaprobăm totuşi pe cei care schimbă cu bună ştiintă rânduiala rugăciunii, a căror gândire neghioabă maimutăreşte desăvârşirea şi printr-o cunoaştere mincinoasă năzuiesc să creeze ceva prin ei înşişi.

Inima dobândeşte o mai mare îndrăzneală [in vorbirea cu Dumnezeu] la rugăciune decât la slujbă. Dar neglijarea cu totul a acesteia din urmă pricinuieşte mândrie, iar din mândrie omul cade departe de Dumnezeu. Căci însuşi faptul că se sileşte să se supună unei reguli, măcar că e cu totul liber în vietuirea lui, îl face smerit şi ia demonului mândriei orice prilej de a legăna înaintea lui vreun gând rău. Socotindu-se pe sine însuşi neîncetat neînsemnat şi neînstare de libertate, se smereşte şi surpă orice inăltime a gândului. Nu e frâu mai puternic ca acesta ca să fie pus în gura gândirii care se înalţă pe sine.

Iată de ce, chiar dacă aveau rugăciunea neîncetată şi, plini de Duhul, nu încetau o clipă să se roage, Sfintii Părinţi obişnuiau să păzească tot ceea ce era rânduit de regulă nu numai pentru slujbă, ci şi pentru rugăciune: momentele stabilite, numărul fix, participarea văzută a trupului, îngenuncherile. Toate acestea le făceau având în vedere scopul regulii pe care şi-o fixaseră.

Nu fără rost şi-au impus aceşti Părinti, unii 100, alţii 50 sau 60 de rugăciuni ş. a. m. d., măcar că de mult timp se făcuseră în întregime altare ale rugăciunii. De ce era nevoie de aceste numere fixe, deşi nu încetau niciodată rugăciunea?

 Se spune că Evagrie făcea 100 de rugăciuni, fericitul Macarie 60, Moise arapul, etiopianul, 50; marele singuratic Pavel 300 ş. a. m. d.

Pricina pentru care aceşti fericiţi Părinti se sileau asemenea unor robi să tină această regulă era teama de mândrie. Căci făceau acest număr fix de rugăciuni insotite de osteneala trupului, cu un anumit număr de închinăciuni, cu prăvăliri cu fata la pământ înaintea Crucii. Acest număr fix de rugăciuni care li se atribuie nu erau, cum afirmă defăimătorii lor, rugăciuni făcute doar în inimă, aşa cum spun despre ei cei care au opinii mesaliene şi care spun că nu sunt necesare forme exterioare pentru închinare. Departe să se poată spune asemenea lucruri despre fericitii Părinti.

Grija noastră aici nu e să mustrăm sau să criticăm greşelile altora, nici nu stă în felul nostru să facem aceasta, chiar dacă avem putină stimă pentru cei ce fac aşa. Dar pentru că vrem să spunem şi să predăm adevărul, dacă minciuna nu e mustrată mai întâi pe fată, nimeni nu va putea fi vreodată sigur de adevăr, nu-l va putea cultiva cu o gândire dreaptă plină de iubire, nici nu se va putea feri de contrariul său. Chiar şi cei ce umblă deja pe calea cea dreaptă, umblă apoi pe ea cu mai multă încredere atunci când calea rătăcirii a fost demascată pe fată.

Inchinăciunile prin care aceşti Părinti se tineau în smerenie erau închinăciuni reale; la fiecare din ele se îngrijeau să se ridice în picioare din locurile lor, atunci când slăbiciunea nu-i împiedica, şi cădeau cu fata la pământ înaintea Crucii cu multă evlavie şi smerenie a mintii şi trupului. Ceea ce e un lucru deosebit de cele ce se săvârşesc [doar] în inimă. Ori de câte ori stăteau în picioare [la rugăciune], făceau după ceas multe închinăciuni cu ajutorul trupului, sărutând Crucea de cinci ori sau de zece ori, şi socotind fiecare închinăciune şi fiecare sărutare drept o singură rugăciune. Li se întâmpla uneori să găsească pe neaşteptate un mărgăritar care cuprindea într-o singură rugăciune numărul tuturor celorlalte. Atunci când stăteau in picioare sau în genunchi, inteligenţa lor era uneori răpită de minunarea născută de rugăciune, în afara oricărei vointe a trupului şi a sângelui sau a mişcărilor sufletului, iar uneori se găseau în una din acele stări de curătie a rugăciunii pe care o vom lămuri mai incolo.

(…) Uneori în rugăciune se ivesc daruri partiale, cum sunt un belşug de lacrimi, o dulceaţă care izvorăşte din inimă asemenea mierii ce curge dintr-un fagure, ori o izbucnire de multumire care face limba să tacă cu smerenie şi bucurie, o stârnire neaşteptată a nădejdii în mijlocul rugăciunii, sau o anume înţelegere a Proniei dumnezeieşti, toate lucrurile care ţâşnesc de obicei din rugăciune sau din aducerea-aminte de ceea ce tocmai s-a citit. Acest lucru poate dura multe ceasuri când singuraticul zace prăvălit cu fata la pământ, biruit de una din schimbările lucrate de darul curătiei rugăciunii şi al dulcetii aflate în ea. Uneori ele au loc când stă în picioare, alteori când stă în genunchi, şi ele sunt socotite de Părinţi drept curăţie a rugăciunii, nu răpire a mintii. Aceasta din urmă e un dar care le cuprinde pe toate celelalte, e suma tuturor lucrărilor dumnezeieşti în cei desăvârşiti. Aceste daruri partiale sunt date în restul timpului lor de rugăciune atât celor inaintati, cât şi celor aflati pe o treaptă de mijloc, fiindcă tin încă de firea omenească, potrivit râvnei şi trezviei fiecăruia, în timp ce celălalt dar e mai presus de fire.”

Sursa : Sfântul Isaac Sirul, „Cuvinte către singuratici”, partea 2, recent descoperită