Omilie rostita înainte de exil

1. Multe sunt valurile şi cumplită e furtuna! Dar nu mă tem! N-am să mă înec. Stau pe stâncă! Infurie-se marea! Stânca n-o poate clinti. Ridică-se valurile! Corabia lui Iisus nu poate s-o scufunde!

Spuneţi-mi, de cine să mă tem? De moarte? “Pentru mine viaţa este Hristos şi moartea câştig”. Imi spuneţi de surghiun? “Al Domnului este pământul şi plinirea lui!“. De confiscarea averilor? “Nimic n-am adus pe lume şi învederat este că nimic nu putem lua”. Cele înfricoşate ale lumii le dispreţuiesc cu uşurinţă, iar de cele bune ale lumii râd. Nu mă tem de sărăcie, nu doresc bogăţia. Nu mă tem de moarte, nu doresc să trăiesc decât pentru sporirea voastră duhovnicească. De aceea vă şi amintesc cele ce se întâmplă acum şi rog dragostea voastră să aibă încredere. Nimeni nu poate să ne despartă. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să despartă. Dacă a spus aceasta Dumnezeu despre femeie şi bărbat – “Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi cei doi un trup… Aşadar, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” -, deci, dacă nu poţi desface căsătoria, cu atât mai mult nu poţi desface Biserica lui Dumnezeu.

Ii duci război? Dar nu poţi vătăma pe Cel împotriva căruia lupţi. Pe mine mă faci strălucit, iar tu îţi sfărâmi puterea în luptă cu mine. “Greu îţi este să loveşti cu piciorul în bolduri”. Nu toceşti boldurile, ci-ţi însângerezi picioarele. Pentru că şi valurile nu sfărâmă stânca, ci ele sunt sfărâmate în spumă. Nimic nu-i mai puternic decât Biserica, omule! Pune capăt războiului, ca să nu ţi se pună capăt puterii tale. Nu te lua la luptă cu cerul. Dacă te războieşti cu un om, sau învingi sau eşti învins. Dar dacă te lupţi cu Biserica, e cu neputinţă să birui. Dumnezeu e mai puternic ca toţi. “Vrem oare să întărâtăm mânia lui Dumnezeu? Suntem oare noi mai tari decât El? Dumnezeu a întărit-o. Pentru ce încerci să o clatini? Nu-I cunoşti puterea? “El caută la pământ şi-l face de se cutremură”. Porunceşte, şi cele clătinate se întăresc. Dacă ţine în picioare un oraş cutremurat (este vorba de un cutremur, semn dumnezeiesc ce a marcat prima exilare a Sf. Ioan – n.n.), apoi cu mult mai mult va putea ţine în picioare Biserica. Biserica e mai puternică decât cerul. “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”.

– Care cuvinte?

– “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”.

2. Dacă nu crezi în aceste cuvinte, crezi în fapte! Câţi tirani n-au vrut să biruie Biserica? Câte tingiri? Câte cuptoare? Câţi dinţi de fiare şi săbii n-au fost ascuţite? Şi n-au biruit! Unde sunt cei ce i-au dus război? Au amuţit şi au fost daţi uitării. Dar Biserica unde-i? Străluceşte mai mult decât soarele! Aceia s-au stins, iar Biserica e nemuritoare. Dacă n-au învins când creştinii erau puţini, cum vor putea învinge acum, când credinţa a umplut lumea? “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Şi pe bună dreptate. Lui Dumnezeu îi e mai dragă Biserica decât cerul. N-a luat trupul cerului, ci trupul Bisericii. Cerul e pentru Biserică, nu Biserica pentru cer. Să nu vă tulbure, dar, deloc ceea ce se întâmplă. Dăruiţi-mi atât numai: credinţă neclintită.

Nu ştiţi, oare, că Petru a umblat pe apă, că îndoindu-se puţin era să se înece, nu din pricina firii nestatornice a apelor, ci din pricina slăbiciunii credinţei? Oare prin hotărâri omeneşti am venit aici? Oare m-a adus un om, că să mă doboare un om? nu spun aceasta cu trufie – Doamne fereşte! -, n-o spun ca să mă laud, ci pentru că vreau să întăresc sufletul vostru zdruncinat. Pentru că oraşul a rămas în picioare, diavolul a voit să cutremure Biserica. Spurcate şi prea spurcate diavole, n-ai biruit zidurile, şi te aştepţi să dărâmi Biserica? Biserica nu stă în ziduri! Biserica stă în mulţimea credincioşilor. Iată câţi stâlpi puternici, nu legaţi cu fier, ci întăriţi cu credinţa. Nu spun că sunt mai puternici decât focul pentru că sunt atât de mulţi, nu! Chiar de-ar fi numai unul, nu poţi birui Biserica! Ştii doar, ştii câte răni ţi-au dat mucenicii. Adeseori era adusă înaintea ta o fată fragedă, care nu ştia de nuntă; era mai moale ca ceara, şi a ajuns mai tare ca piatra. I-ai strujit coastele, dar nu i-ai luat credinţa. Firea trupului a slăbit, dar puterea credinţei n-a pierit. Trupul se mistuia, dar sufletul întinerea. Carnea se topea, dar rămânea evlavia; n-ai biruit, diavole, o femeie, şi te aştepţi să birui atâta popor? Nu auzi ce spune Domnul, că: “Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”? Nu este El oare de faţă aici, unde-i atâta popor întărit prin dragoste? El mi-e chezaş.

Nu mă încred în puterea mea. Am înscrisul Lui! Acela mi-e toiag, acela mi-e întărire, acela mi-e port neînvolburat. De s-ar tulbura lumea toată, eu am înscrisul. Pe el îl citesc. Cuvintele Lui îmi sunt zid şi întărire.

– Care sunt acestea?

– “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Hristos este cu mine, de cine să mă tem? Pot să se ridice împotriva mea valurile mării, pot să se ridice oceane, poate să se ridice mânia împăraţilor! Toate acestea-s pentru mine mai şubrede ca pânza de păianjen. Dacă n-ar fi dragostea voastră, nici azi n-aş voi să plec. Că eu totdeauna spun: “Doamne, facă-se voia Ta”. Nu ce vrea cutare sau cutare, ci ceea ce voieşti Tu, Doamne! Tu îmi eşti turn. Tu îmi eşti stâncă neclintită. Tu îmi eşti toiag puternic.De vrea Dumnezeu să se întâmple aceasta, să se întâmple! De vrea să fiu aici, îi mulţumesc. Oriunde ar vrea, îi mulţumesc.

3. Nimeni să nu vă tulbure. Stăruiţi în rugăciune. Multe a făcut diavolul ca să taie râvna voastră întru rugăciune. Dar n-a reuşit. Aţi ajuns mai râvnitori, mai înflăcăraţi. Mâine voi merge cu voi într-o procesiune. Unde sunt eu, sunteţi şi voi; unde sunteţi voi, sunt şi eu. Suntem un singur trup; nu se desparte trupul de cap, nici capul de trup. Suntem despărţiţi prin loc, dar uniţi prin dragoste, nici moartea nu ne poate despărţi. Că de moare trupul meu, trăieşte sufletul şi-şi aduce aminte de popor. Voi îmi sunteţi fii! Cum vă pot uita? Voi îmi sunteţi părinţi, voi îmi sunteţi viaţă, voi îmi sunteţi laudă.

De sporiţi voi, mă încununez eu. Viaţa mea îmi este o bogăţie ce stă în comoara voastră. De mii şi mii de ori sunt gata să mor pentru voi (şi cu aceasta nu vă fac un dar, ci vă plătesc o datorie, căci “păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi”), sunt gata să mor de mii şi mii de ori, să mi se taie capul de mii şi mii de ori. Moartea aceasta îmi e temei de nemurire, uneltirile acestea, pricină de întărire. Se unelteşte oare împotriva mea din pricina averilor, ca să mă întristez? Din pricina păcatelor, ca să sufăr? Nu! Ci pentru dragostea pe care v-o port. Pentru că fac totul pentru ca voi să rămâneţi la adăpost, ca să nu intre nimeni în turmă, ca să rămână întreagă turma. Pricina luptelor mi-e de-ajuns pentru cunună. Ce n-aş suferi pentru voi? Voi îmi sunteţi părinţi, voi îmi sunteţi fraţi, voi îmi sunteţi fii, voi îmi sunteţi mădulare, voi îmi sunteţi trup, voi îmi sunteţi lumină; dar, mai bine spus, mai dulci decât lumina. Mă luminează oare atâta raza de soare cât dragostea voastră? Raza de soare mi-e de folos în viaţa aceasta, pe când dragostea voastră îmi împleteşte cunună în viata viitoare. Acestea le spun în urechile voastre, ale celor ce mă ascultaţi. Şi care urechi sunt mai ascultătoare decât urechile voastre? Aţi privegheat atâtea zile, şi nimic nu v-a încovoiat! Nu v-a înmuiat nici lungimea timpului, nici teama, nici ameninţările. Aţi stat cu tărie împotriva tuturor. Şi pentru ce spun: aţi stat? Aţi săvârşit ce doream totdeauna: ati dispreţuit lucrurile lumeşti, v-aţi lepădat de lume, v-aţi mutat în cer, v-aţi slobozit din legăturile trupului, v-aţi luat la întrecere cu înţelepciunea cea fericită. Acestea-mi sunt cunună, acestea mângâiere, acestea îndemn, acestea viaţă, acestea temei de nemurire.”

Extras din : Sursa: Sfântul Ioan Gura de Aur, Despre desfatarea celor viitoare. Sa nu deznadajduim. Noua cuvantari la Cartea Facerii, Ed. IBMOR