„Adevăraţii stareţi – cine sunt ei?

Traversăm vremuri dificile, viaţa ne încearcă cu întrebări dificile. Deseori ne vine greu să le rezolvăm şi atunci avem nevoie de un sfat înţelept şi corect. În asemenea cazuri creştinii se adresează stareţilor – adevăraţilor cunoscători şi nevoitori ai vieţii duhovniceşti, celor ce îşi petrec viaţa în rugăciune.
Dar cine sunt ei – adevăraţii stareţi? Oare numai acei care şi-au trăit viaţa în duhul evlaviei, în rugăciuni şi post, înfăptuind poruncile lui Dumnezeu? Da, aceşti oameni au o mare experienţă, care, unită cu înţelepciunea acumulată, le permite să dea un sfat înţelept. Dar oare întotdeauna acest sfat va fi corect?
„Cuviosul Serafim zicea că atunci când dădea sfaturi din cugetarea proprie se întâmplau greşale, iar greşalele pot fi mici, dar pot fi şi mari”, – scrie Cuv. Siluan Atonitul. În discuţia cu părintele Stratonic, Cuv. Siluan a întrebat: „Cum vorbesc cei desăvârşiţi?”. Şi apoi chiar el a răspuns, că cei desăvârşiţi vorbesc nu din propria minte, ci ceea ce vesteşte Dumnezeu în fiecare caz concret. Dumnezeu este Atotştiutor şi Atoînţelept şi voinţa Lui este Atotbună şi Atotdesăvârşită. De aceea, adresându-ne după sfat stareţilor, şi încredinţându-ne lor, trebuie să credem că ei au atins măsura desăvârşirii şi fără a greşi ne vestesc nouă voia lui Dumnezeu. Dacă conducătorii duhovniceşti nu au atins această măsură a desăvârşirii, ei trebuie să dea sfaturi cu modestie, ca pe o povaţă omenească, purtând grija ca să nu-i dăuneze omului şi având frica responsabilităţii înaintea lui Dumnezeu pentru cuvintele lor. Atunci omul are dreptul atât să urmeze sfatul
îndrumătorului, cât şi să nu-l ia în seamă. Despre aceasta scrie cuviosul părinte care a trăit în preajma timpurilor noastre Sfântul Ignatie Breanceaninov în volumul său „Prinos pentru călugăria contemporană” în capitolul „Despre vieţuirea după sfat”.

„Despre viaţa petrecută în ascultarea stareţului”

Ascultarea de stareţi, aşa precum era în vechime… nu mai este caracteristică timpului nostru.
Conform Cuviosului Casian Romanul, părinţii din Egipt, între care călugăria era în mare cinste şi dădea roade duhovniceşti, „afirmă că a conduce bine şi a te lăsa condus e caracteristic celor înţelepţi şi că acesta e un mare dar şi har al Duhului Sfânt” (Cuv. Casian, Despre pravila vieţuirii în comun, cap. 3, cartea a 2-a).
Condiţia necesară a unei asemenea supuneri este prezenţa îndrumătorului duhovnicesc, care prin voinţa Duhului ar omorî voinţa decăzută a celui care i s-a supus în numele Domnului şi în această voinţă decăzută ar nimici toate patimile. Voinţa decăzută şi putredă a omului cuprinde în sine înclinaţia spre toate patimile. Fireşte, omorârea voinţei decăzute, care se săvârşeşte atât de măreţ şi victorios prin voinţa Duhului lui Dumnezeu, nu poate fi săvârşită de voinţa decăzută a învăţătorului, când el însuşi este robit de patimi.
Sfântul Simeon Noul Teolog le spunea fraţilor contemporani lui: „Dacă voieşti să te lepezi de lume şi să înveţi a trăi evangheliceşte, nu te da pe mâna unui învăţător neiscusit sau pătimaş, căci astfel poţi să te înveţi a trăi nu după evanghelie, ci după diavol: pentru că învăţătura dată de cei buni este bună, iar cea dată de cei răi este rea; din seminţele viclene răsare şi rodul viclean. Orice nevăzător, care se angajează să-i îndrume pe alţii, este un mincinos şi îl aruncă pe cel ce îl urmează în groapa pieirii după cuvântul Domnului:
Şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă (Mat. 15, 14, Cuv. Simeon, Noul Teolog, cap32 şi 34, Filocalia, p.I).
Cu altă ocazie acest cuvios bine-plăcut lui Dumnezeu, sfătuind fraţii să urmeze îndrumările părintelui duhovnicesc, spune: „dar să procedeze astfel numai în cazul când ştie că părintele lui duhovnicesc este unsul Duhului, că nu îi va spune nimic ce ar contrazice voia Domnului, ci după darul său şi după înţelegerea celui care i se supune va grăi cele plăcute lui Dumnezeu şi folositoare sufletului, ca să nu se pomenească în supunere omului şi nu lui Dumnezeu” (Cuvântul 8).
În acest sens ne învaţă şi apostolul: „nu vă faceţi robi oamenilor”(I Cor. 7, 23). El porunceşte ca însăşi slujirea domnilor să fie săvârşită duhovniceşte, nu spre a plăcea oamenilor, ci ca robi ai lui Hristos făcând voia lui Dumnezeu în slujirea făţişă a oamenilor (Efes. 6, 6). Oare eu caut la oameni bunăvoinţa, – zice, – sau la Dumnezeu? Oare mă străduiesc să plac oamenilor? Dacă până acum eu aş fi făcut pe placul oamenilor, nu aş mai fi fost robul lui Hristos. Oare nu ştiţi cui ne dăm în ascultare – omului cu înţelepciune trupească sau lui Dumnezeu – cui ne dăm, ca robi, spre ascultare: sau păcatului şi înţelepciunii trupeşti spre moarte, sau în ascultare adevărului lui Dumnezeu spre mântuire (Rom. 6, 1).
Ascultarea îl formează pe cel supus după chipul celui căruia i se supune: Şi zămisleau oile cum erau nuielile, – zice Scriptura (Fac. 30, 39). Stareţii care îşi asumă rolul… – vom folosi acest cuvânt neplăcut, caracteristic lumii păgâne, pentru a fi mai exacţi, care în esenţă nu e altceva decât actorie dăunătoare sufletului şi comedie tristă de tot – stareţii care îşi asumă rolul sfinţilor stareţi din vechime fără a avea darurile lor duhovniceşti, e bine să ştie că însăşi intenţia lor, înseşi gândurile şi închipuirile lor despre marea nevoinţă călugărească, numită ascultare, sunt false, că însuşi felul lor de a gândi, mintea lor şi ştiinţa lor sunt autoînşelare şi mândrie drăcească care nu pot să nu-i dea celui povăţuit de el rod pe potriva lor.
Starea lor incorectă şi insuficientă doar un timp scurt poate rămâne neobservată de novicele neexperimentat pe care îl conduc, dacă acest novice este cât de cât deştept, se ocupă de citirea scrierilor sfinţilor părinţi, cu intenţia sinceră de a se mântui. La un anumit moment ea neapărat se va descoperi şi va fi motivul unei rupturi jenante dintre stareţ şi ucenic, unei tulburări sufleteşti a unuia şi a celuilalt.
E îngrozitor să-ţi asumi – samavolnic, în baza unei autoaprecieri – îndatoriri care pot fi îndeplinite doar din porunca Duhului Sfânt şi prin lucrarea Duhului; e îngrozitor să-ţi închipui că eşti un vas al Duhului Sfânt, în timp ce comunicarea cu satana nu a fost încheiată şi vasul continuă să fie spurcat de acţiunea satanei! Sunt îngrozitoare această făţărnicie şi această prefăcătorie! Sunt mortale pentru sine şi pentru aproapele, criminale înaintea lui Dumnezeu, blasfemiatoare.
Zadarnic ni-l vor da drept exemplu pe cuviosul Zaharia, care, fiind în ascultare la un stareţ
nedesăvârşit – tatăl său trupesc, Carion, a atins desăvârşirea călugărească sau pe cuviosul Acachie, în stare să se mântuiască în preajma unui stareţ crud, care, prin bătăi nemiloase l-a băgat înainte de vreme în mormânt (Scara, cap. 3, art. 4, Patericul alfabetic şi Zicerile memorabile).
Şi unul şi altul erau în ascultare la stareţi imperfecţi, dar se călăuzeau de sfaturile Părinţilor Purtători de Duh, de asemenea, de exemplele ziditoare pe care le aveau în faţă cu prisosinţă: anume din această cauză ei se puteau afla într-o ascultare exterioară la stareţii lor. Aceste cazuri sunt în afara ordinii şi regulii generale.
„Chipul acţiunii Proniei lui Dumnezeu, spune sf. Isaac Sirul, întru totul se deosebeşte de rânduiala general-umană. Tu urmează rânduiala generală” (Cuvântul 1). Ne vor contrazice: credinţa ascultătorului poate înlocui împerfecţiunea stareţului. Nu-i adevărat: după învăţătura apostolului, credinţa în adevăr mântuieşte, iar credinţa în minciună şi în înşelarea drăcească duce la pieire. Şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Şi de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni. Ca să fie osândiţi toţi cei ce n￾au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea (2 Tes. 2, 10-12).
După credinţa voastră, fie vouă! (Mat. 9, 29), – a zis Domnul, Adevărul Însuşi, celor doi orbi şi i-a vindecat: minciuna şi făţărnicia nu au dreprul să repete cuvintele Adevărului Adevărat pentru justificarea comportamentului lor nelegiuit prin care ei îi duc la pieire pe apropiaţii săi! Rar de tot, s-au înregistrat cazuri când, printr-o pronie Dumnezeiască deosebită, credinţa acţiona prin păcătoşi, săvârşind mântuirea acestora.
În Egipt, Flavian, căpetenia unor tâlhari, intenţionând să jefuiască o mănăstire de maici a mers într-acolo îmbrăcat în haine călugăreşti. Maicile l-au luat drept unul dintre sfinţii părinţi şi l-au condus în biserică să se roage pentru ele lui Dumnezeu. Flavian a făcut aceasta împotriva voii sale şi spre uimirea sa.
Apoi i-a fost oferită o trapeză. După masă călugăriţele i-au spălat picioarele. Una dintre maici era oarbă şi surdă. Maicile au adus-o şi i-au dat să bea din apa cu care au fost spălate picioarele călătorului. Bolnava s-a vindecat pe loc. Maicile I-au dat slavă lui Dumnezeu şi vieţii sfinte a călugărului, vestind minunea care s-a săvârşit. Harul Domnului a pogorât peste căpetenia tâlharilor: acesta s-a pocăit şi din căpetenie de tâlhari s-a prefăcut într-un părinte purtător de duh (Patericul alfabetic, litera”F”).
Citind viaţa sfântului Teodor, episcop al Edesei, vedem cum fiul soţiei lui Ader a înviat prin rugăciunea desfrânatei, care a fost impusă să se roage de mama disperată a pruncului. Femeia desfrânată îngrozită de cele întâmplate, a părăsit viaţa plină de păcat, a mers la mănăstire şi prin viaţa nevoitoare a ajuns la sfinţenie (Mineul, iulie, ziua a 9-a).
Astfel de cazuri sunt nişte excepţii. Contemplându-le, vom proceda corect, minunându-ne de nebănuitele căi ale Domnului, întărindu-ne în credinţă şi nădejde; vom proceda greşit însă, dacă vom face din asemenea cazuri exemple demne de urmat. Drept călăuză a purtării noastre ne este dată de Însuşi Dumnezeu Legea Lui, adică Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Apostolul Pavel spune cu tărie: Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi (II Tes. 3, 6). Prin predanie aici se subînţelege tradiţia morală a Bisericii. Ea este expusă în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi.
Cuviosul Pimen cel Mare ne porunceşte să ne despărţim imediat de stareţ, dacă traiul alături
de el este dăunător pentru suflet (Patericul alfabetic), fireşte din cauza încălcării de către acest stareţ a tradiţiei morale a Bisericii.
E altceva, când nu e vorba de o daună pentru suflet, ci când ne tulbură gândurile: cugetele
tulburătoare, evident, drăceşti; nu trebuie să ne supunem lor, căci ele acţionează anume acolo, unde primim folos sufletesc, vrând să ni-l răpească.
Ascultarea monahală, în felul în care se desfăşura în mediul călugărimii din vechime este o înaltă taină duhovnicească. Atingerea şi urmarea ei întru totul este pentru noi cu neputinţă: e posibilă doar o cercetare evlavioasă şi înţeleaptă a acesteia, e posibilă doar însuşirea duhului ei.
Doar atunci vom urma calea dreptei judecăţi şi a înţelepciunii mântuitoare, când, citind
experienţele şi regulile nevoinţei Părinţilor din vechime – ascultările lor, minunate în aceeaşi măsură la îndrumători şi la cei îndrumaţi, – vom vedea în contemporaneitate decăderea generală a creştinismului, vom recunoaşte că nu suntem în stare să moştenim nevoinţa Părinţilor în toată plinătatea şi belşugul ei. Mai mult, e o mare milă a Domnului şi o mare fericire pentru noi, că avem posibilitatea să ne hrănim din firimiturile mesei duhovniceşti a Părinţilor. Aceste firimituri nu sunt o hrană suficientă, însă pot desigur, fără a înlătura senzaţia de lipsă şi foame, să ne apere de moartea sufletească.

Despre viaţa duhovnicească după sfat

În capitolul anterior, nevoinţa duhovnicească, păstrată prin Pronia lui Dumnezeu, până în zilele noastre, e asemuită firimiturilor. Ea se bazează pe urmarea, în calea mântuirii, a Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, ţinând cont de sfaturile şi îndrumările părinţilor şi fraţilor contemporani.
În fond, este vorba de o ascultare modificată a călugărilor din vechime, adaptată la neputinţa noastră sufletească.
Vechii îndrumători, Purtători de Duh, le vesteau pe loc şi direct ascultătorilor lor voia lui Dumnezeu: astăzi călugării trebuie să caute de sine stătător voia lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură şi de aceea se supun unor dese şi îndelungate nedumeriri şi erori. Atunci asimilarea se petrecea repede în virtutea caracterului nevoinţei, acum este inertă. Aceasta este voia lui Dumnezeu asupra noastră: noi trebuie să ne supunem Lui şi să-I aducem mulţumiri cu evlavie.
Nevoinţa călugăreacsă contemporană după Scriptură, după sfatul părinţilor şi fraţilor este sfinţită de exemplul căpeteniei călugărimii, cuviosul Antonie cel Mare. El nu a fost în ascultare la un stareţ, dar de la bun început vieţuia separat şi s-a îndrumat cu sfaturi din Sfânta Scriptură şi de la diferiţi părinţi şi fraţi: de la unul a învăţat cumpătarea, de la altul – blândeţea, răbdarea, smerenia, de la al treilea trezvia severă asupra sa, tăcerea, străduindu-se să-şi însuşească virtuţile fiecărui călugăr virtuos, făcând, după putinţă, ascultare tuturor, smerindu-se înaintea tuturor şi rugându-se neîncetat lui Dumnezeu. (Cetii-Minei, 17 ianuarie).
Procedează astfel şi tu, începătorule! Ascultarea ta faţă de egumen şi de conducerea mănăstirii trebuie să fie nefăţarnică şi fără de linguşire, o ascultare lipsită de măguleli şi laude, o ascultare în numele Domnului. Fă ascultare tuturor poruncilor părinţilor şi fraţilor, în cazul când acestea nu intră în contradicţie cu Legea lui Dumnezeu, cu rânduiala şi disciplina mănăstirii, cu indicaţiile conducerii mănăstirii. Dar, în nici un caz, nu da ascultare răului, chiar dacă vei avea de suferit anumite necazuri din cauza că n-ai intrat în voie oamenilor şi ai rămas ferm.
Cere sfaturile părinţilor şi fraţilor îmbunătăţiţi, dar urmează-le cu cea mai mare atenţie şi precauţie. Nu te lăsa cucerit de un sfat după prima impresie pe care ţi-o lasă! Din cauza patimilor şi a orbirii tale se poate întâmpla ca un sfat pătimaş şi vătămător să-ţi placă numai şi numai din neştire şi din lipsa de experienţă, sau de aceea că este în armonie cu vreo patimă adâncă, necunoscută de tine, dar care e înăuntrul tău.
Cu lacrimi şi cu înfrângere de inimă roagă-L pe Dumnezeu să nu te lase să te îndepărtezi de la voia Lui sfântă, urmând voia omenească cea decăzută – a ta, a aproapelui sau a sfătuitorului tău.
Verifică-ţi gândurile tale, precum şi gândurile şi sfaturile aproapelui cu Evanghelia.
Celor mândri şi plini de sine le place să dea sfaturi şi să povăţuiască. Ei nu ţin cont de calitatea sfatului lor! Lor nici prin gând nu le trece că printr-un sfat nelalocul lui îi pot provoca răni de nevindecat unui începător neexperimentat care îl acceptă cu încredere oarbă şi cu o înfierbântare trupească! Ei au nevoie de succes, oricare ar fi calitatea şi originea lui. Scopul lor este de a produce impresie asupra începătorului şi a-l supune moraliceşte! Ei au nevoie de lauda omenească! Pentru ei este important să fie luaţi drept stareţi, învăţători, sfinţi, înţelepţi, văzători cu duhul! Să-şi satisfacă nemărginita înfumurare şi mândrie.
Acum, mai mult ca oricând, este adevărată rugăciunea Proorocului: „Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor. Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă şi în inimă rele au grăit” (Ps. 11, 2). Cuvântul mincinos şi făţarnic nu poate să nu fie rău şi vătămător. Împotriva acestui fel de atitudine e necesară o precauţie sporită.
„Studiază Sfânta Scriptură, spune Simeon Noul Teolog, şi scrierile sfinţilor părinţi, îndeosebi cele ce te îndeamnă la fapte, pentru că, comparând cu învăţătura lor sfaturile şi purtarea învăţătorului şi stareţului tău, să le poţi vedea (sfaturile şi purtarea) ca în oglindă şi să le poţi înţelege; ceea ce corespunde cu Sfânta Scriptură să-ţi însuşeşti şi să ţii în cugetul tău, iar ceea ce e mincinos şi netrebnic să cunoşti şi să respingi, pentru a nu fi amăgit.
Trebuie să ştii că în zilele noastre au apărut mulţi învăţători falşi şi mulţi mincinoşi”.
Cuviosul Simeon a trăit în secolul X după Hristos, cu nouă sute de ani înaintea noastră: iată când încă a răsunat glasul acestui drept în Biserica Sfântă a lui Hristos despre insuficienţa conducătorilor adevăraţi, Purtători ai Duhului şi despre mulţimea învăţătorilor falşi. Odată cu scurgerea timpului tot mai mult şi mai mult se micşora numărul adevăraţilor conducători ai călugărimii: atunci Sfinţii Părinţi au început din ce în ce mai mult să propună pentru îndrumare Sfânta Scriptură şi scrierile Patristice.
Cuviosul Nil din Sorsk, referindu-se la părinţii care au scris până la el, spune: „Nu este uşoară
nevoinţa, spuneau ei, să găseşti un învăţător care nu se înşeală pentru această lucrare minunată (adevărata rugăciune a inimii şi minţii). Ei îi considerau neatinşi de înşelare pe cei a căror fapte şi înţelepciune erau confirmate de Dumnezeiasca Scriptură şi care au agonisit duhovniceasca cugetare. Dar Sfinţii Părinţi au spus că şi pe atunci greu de tot se putea afla un învăţător adevărat (care nu se află în înşelare) al acestor ştiinţe; iar acum, când aceştia s-au împuţinat cu totul, trebuie să-i căutăm cu o atenţie deosebită. Dacă nu-i vom găsi, atunci Sfinţii Părinţi ne-au poruncit să învăţăm din Dumnezeiasca Scriptură, ascultându-L pe Însuşi Dumnezeu, care spune: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sînt care mărturisesc despre Mine (Ioan 5, 39). Căci toate câte s-au scris mai înainte, în Sfintele Scripturi, s-au scris spre învăţătura noastră (Rom. 15, 4).
Cuviosul Nil a trăit în secolul al XV-lea; el a întemeiat un schit în apropierea Lacului Alb, unde se ruga într-o singurătate deplină. Stareţilor timpurilor noastre le-ar fi de folos să ia aminte cu câtă smerenie şi lepădare de sine cuviosul Nil vorbeşte despre îndrumările pe care le dădea fraţilor.
„Nimeni nu trebuie să tăgăduiască cuvintele Domnului din proprie neglijenţă, dar să
mărturisească neputinţa sa şi, împreună, să nu ascundem adevărul lui Dumnezeu, pentru a nu ne face vinovaţi de încălcarea poruncii Domnului. Să nu ascundem cuvintele lui Dumnezeu, ci să le vestim.
Dumnezeieştile Scripturi şi cuvintele Sfinţilor Părinţi sunt nenumărate, ca nisipul mării; cercetându-le neostenit, noi le transmitem celor care vin la noi şi au nevoie de ele (celor care le cer, le solicită). Sau mai corect: nu transmitem noi, pentru că nu suntem vrednici să facem aceasta, transmit Fericiţii Sfinţi Părinţi din Scriptura Dumnezeiască” (Tradiţia Cuviosului Nil din Sorsk. Aici e cazul să menţionam că, deşi cuviosul Nil din Sorsk avea harul Domnului, el nu se încumeta să tâlcuiască Scriptura arbitrar, ci urmând interpretările, făcute de Sfinţii Părinţi. Calea smeritei cugetări este unica cale corectă ce duce spre mântuire).
Iată un model perfect de îndrumare pentru contemporani! El este util întru totul atât pentru sufletul îndrumătorului, cât şi pentru al celui îndrumat; el este expresia corectă a îmbunătăţirii moderate; el consună cu lepădarea înfumurării, îndrăznelii şi obrăzniciei celei fără de minte, caracteristice celor ce-l imită în exterior pe Marele Varsonufie şi pe alţi mari Părinţi, fără a avea harul lor. Ceea ce la părinţi era expresia prezenţei îmbelşugate a Sfântului Duh, la imitatorii făţarnici şi lipsiţi de înţelepciune serveşte drept expresie a belşugului de ignoranţă, autoamăgire, obrăznicie.
Iubiţi părinţi! Să spunem fraţilor noştri cuvântul Domnului cu cea mai mare smerenie şi evlavie, conştientizând că nu suntem vrednici pentru această slujire şi păzindu-ne de mândria, care îi cuprinde puternic pe oamenii pătimaşi, atunci când încearcă să-i înveţe pe fraţi. Gândiţi-vă la aceea, că vom fi nevoiţi să dăm răspuns pentru orice cuvânt rostit în deşert (Mat. 12, 36), cu atât mai greu fiind răspunsul pentru cuvântul lui Dumnezeu, rostit cu înfumurare şi din mândrie.
Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene, limba cea mare grăitoare, pre cei ce au zis: limba noastră o vom mări, buzele noastre la noi sînt, cine este nouă Domn (Ps. 11, 3, 4). Domnul îi va nimici pe cei ce caută slava lor, iar nu slava lui Dumnezeu. Să ne înspăimântăm de preîntâmpinarea Domnului! Să spunem cuvinte de îndrumare numai fiind siliţi de necesitate, nu ca îndrumători, ci ca nişte oameni care au nevoie de îndrumare şi care se străduiesc să fie părtaşi ai îndrumării date de Dumnezeu în Cuvântul Lui Sfânt.”

Sfântul Ignatie Briancianinov, Extras din „Lumea înaintea celei de a doua veniri a lui Hristos,Partea a 3-a-Stareţii despre vremurile
de pe urmă”