DOI MOȘNEGI LA IERUSALIM

DOI MOȘNEGI LA IERUSALIM

după povestirea cu același titlu a Patriarhului Nicodim, Editura Studion, Bacău, 2003

Trăiau, odată, într-un sat
Doi moșneguți: unul bogat,
Iar celălalt, nu tot așa,
Dar mulțumit cu ce avea.

Eftimie, cel mai avut,
Era înalt, bine făcut,
Avea cam șaptezeci de ani
Și nu ducea grijă de bani.

Iar Elisei, mai sărăcuț,
Părea un pic mai… moșneguț:
Nu prea înalt, cam negricios,
Cu barbă, dar pleșuv, voios,
Mai trăgea câte-un păhărel,
Mai cânta câte-un cântecel,
Și, ca să-și țină zilele,
Se ocupa cu-albinele!

Aveau copii, nepoți frumoși
Și mai erau și credincioși.
Așa s-au întovărășit
Să-și împlinească-un vis dorit,
Să-și facă lor un ultim bine :
Să meargă și să se închine
La Mormântul Domnului,
În Țara Ierusalimului !

Plănuiseră, sărmanii,
De mult, dar… au trecut anii
Și-au tot lăsat pe altă dată
Până s-au hotărât, deodată,
Să plece, orișice ar fi !

Așa că, într-o bună zi,
Fost-au ei gata de plecare
Precum a putut fiecare !
Eftimie, cu ale sale, cam bolmojea :
–Nu sunt parale !
Dar Elisei, moșul cu albine, zise :
–Decât mine…hă ! hă ! de zece ori stai tu mai bine !

Eu nu prea am, dar de-om pleca,
Știubeie oi da câteva
Și bani îi fac – și nu mă plâng,
În Țara Sfântă vreau s-ajung !

–De-o fi la anu roi în lunci
Nu o să-ți pară rău atunci ?

–În viață rău nu mi-o părut
Decât de răul cel făcut !
Ca sufletul – nu e nimica !
Restul…nu e nici atâtica !

–Să mergem dară, de ce nu ?
Să facem așa cum zici tu !

Eftimie luă la drum
Cinci mii de lei și, cum-necum,
Moș Elisei îi scutură
Pe-ai casei lui și-așa află
Și el vreo câțiva bănișori ;
Dădu și zece stupișori,
Roiuri de stupi dădu, vreo zece,
Și-avu și el cu ce să plece
Să-și vadă visul împlinit :
Ierusalimul mult dorit !

Și-au pregătit pâine de casă,
Și-au pus-o-n traista cea frumoasă,
Obiele noi și-au căutat,
Cu opinci noi s-au încălțat
Și altele de schimb și-au luat
Și au plecat !…

De cum plecară, Elisei,
Uită de toate, de-ai săi,
De toate treburile sale…
Vesel mergea pe noua cale,
Un singur gând având în minte :
S-ajungă la Locurile Sfinte !

Se mai gândea cum, ce să facă
Tovarășului să îi placă ?!
Să nu-i zică vreo vorbă rea,
Să nu îl supere cumva,
Să fie pace pe cărare,
Să-i fie bucuria mare !

Și, pentru asta, moșneguțul,
Murmura încetișor, drăguțul,
Rugăciuni calde și cuminți,
Ori din Viețile de Sfinți
Ce știa, ce-și amintea
Și așa călătorea
Dar nu mergea, parcă zbura !

Însă, tovarășul de drum,
Mergea mai…altfel, nu știu cum…
Grijile casei nu-i dau pace
Și numai gânduri rele-și face :
Feciorul oare o să știe
Treburile din gospodărie ?
E primăvară, fiul poate
Să facă el singur pe toate ?
Știe el treaba cum s-o face ?!
Și mai că mai că s-ar întoarce…

… Cinci săptămâni au mers și-au mers
Opincile până s-au șters,
Și-altele noi și-au cumpărat…
Mâncarea o au terminat
Și mai mâncau – din căpătat,
Ba mai găseau și de-nnoptat…

Eftimie și Elisei
Mai merseră, merseră ei,
Până–au ajuns într-un locșor,
Cumva, un fel de târgușor
De unde iute-au cumpărat
Șapte-opt pâini și au plecat…

Și-ajunseră drumeții într-un sat
Dar Elisei n-a mai răbdat
De sete, și a alergat
Până la o casă,care
Era mai sus, sus, pe cărare
După ce zise-n graba mare :

–Eftimie, nu m-aștepta, frate !
După ce voi bea, pe săturate,
Apă-n fântână răcorită
–Te ajung și eu într-o clipită !

Casa părea cam părăsită
Și cam demult nevăruită !
Elisei văzu mirat
Pe prispă, trântit, un bărbat.
Era el viu, dar mort părea
Fiindcă nemișcat, zăcea !
Din casă slab se auzea
Un copilaș cum trist plângea
Și-un glas care se văita…

Își zise : – Aici nu e bine !
Poate poți să ajuți ,creștine !

Pe gânduri nici că mai stătu
Intră și ,vai ! vai ! ce văzu :
Pe o laiță, lungită,
Sta o babă despletită,
Lângă ea, plângând nu tare,
Un copil cu burta mare,
Ce-i dădea pumni în spinare
Cu lacrimi cerând mâncare…
După sobă, negrijită,
O femeie prăpădită,
Dădea numai din picior
Mirosind îngrozitor
Neavând pe nimenea
Să curețe de sub ea.

Baba,capul ridică
Și pe Elisei întrebă :

–Ce-ți trebuie ? Du-te ! Pleacă !
–Am venit ca să beau apă !
–N-avem apă ! Aș bea și eu,
La toți ni-i sete mereu !
Când m-am dus ieri la fântână
Mi-o căzut cofa din mână
Și de flămândă ce sunt
Am căzut jos, la pământ,
Și nimic nu-mi amintesc,
Atâta știu : că bolesc !

Dar de mine jelesc, oare ?!
De copil îmi e, că moare !
Cere” Pâne !Pâne !” -ntruna
Dar de un’ să-i deie buna ?
Zise baba, suspinând,
Și apoi tăcu, plângând.

Elisei, cel călător,
Puse traista-ncetișor
Jos, și apoi scoase din ea
Pâinile ce le avea,
Le tăie câte-o bucată
Până le-o dădu pe toată.

Merse apoi la fântână
Aduse apă rece și bună,
Apoi plecă moșu-n sat
Făină le-a cumpărat,
Crupe, ulei și cu sare
Și le-a făcut de mâncare,
Mâncărică, sorbitură
Pentru toți din bătătură.

După ce bine-au mâncat
Și bine i-a săturat,
După ce și-au revenit
Bărbatul a povestit
Că a fost secetă mare,
Nu s-a făcut de mâncare,
Și-au vândut și-au tot vândut,
Au vândut tot ce-au avut
Până când au sărăcit
Și-au ajuns de au cerșit,
Ba și iarbă au mâncat
Până au căzut la pat…

Iar acuma, cine știe…
Așteptau moartea să vie !

Elisei îi asculta,
La Eftimie gândea
Însă nu se îndura
Și-nc-o zi mai adăsta
Și pe treabă se punea :
Cu bătrâna frământa,
Pâine caldă le făcea
Și pe toți bine-i hrănea
Și pe toți îi întrema.

A treia zi, tot așa,
Elisei gospodărea :
Băbuța se-nzdrăvenea,
Omu-ncepu a umbla
Și femeia ce bolea
Începu și ea să vrea
Să-nghită câte ceva …

–Ehei ! gândi Elisei,
Atâta timp nu vrusei
Să pierd eu aici ! De acum
-Gata ! Mă pornesc la drum !

A patra zi – bucurie :
Era chiar Sfântul Ilie !
Își zise moșul, nu tare :
–Fiindcă mâine-i sărbătoare
Merg să le cumpăr ceva
Și, spre seară, voi pleca !

La bani nu se mai uită,
Se duse-n sat, cumpără
Lapte proaspăt și făină,
Și oleacă de slănină.
Frământă cu bătrânica,
Pregăti iar mâncărica,
Pe Sfânt să îl prăznuiască
Pe creștini să-i miluiască.

A doua zi a plecat
La biserica din sat,
Iar când s-a întors acasă
S-au așezat toți la masă.
Toți păreau schimbați cumva
Dar necazul tot era …

Bărbatul spuse, supărat,
Că ogorul și l-a dat
Zălog, unuia bogat,
Care-acum nu mai voia
Înapoi ca să i-l dea
Fără bani răscumpărat
Și calici rău i-a lăsat…

Se gândește Elisei :
–Cum au să trăiască ei ?
Dacă plec așa-ntr-o doară
Ăștia sigur or să moară …
Sunt săraci și sunt desculți…
Bani am cheltuit cam mulți,
Vreme multă a trecut
Nu știu de nu l-am pierdut
Pe tovarășul de drum…
Elisei, ce faci acum ?
De răscumperi arătura
Fânațul și cositura
Gândește-te tu oleacă :
Le trebuie și o vacă !
Și-o căruță și un cal…

–Halal, zise Elisei ! Halal !
Te duci peste țări și mări
Pe neștiute cărări,
Te duci sătul și voios
Să ÎL cauți pe Hristos !
Cată-L, dar ia seama bine,
Să nu-L pierzi pe CEL din tine !

Se culcă, iar dimineață,
Cu hotărâre pe față
Se duse degrabă-n sat
La săteanul cel bogat :
Răscumpără arătura,
Fânațul, semănătura,
Și cu ceva părăluță
Luă un cal și o căruță
Cumpără și făinuță
Și le duse(fără vacă)
La căsuța cea săracă
Să aibă toți ce mânca
Să aibă cu ce lucra
Viața cu ce își salva…

Toți ai casei s-au mirat
Și nespus s-au bucurat,
Nici nu le venea să creadă
Ce le-a dat Domnul să vadă !

Când ai case-au adormit
Încet, moșul s-a trezit
Noaptea, și-a luat sumanul
Și-a plecat furiș, sărmanul,
Prietenul să îl ajungă
Că trecuse vreme lungă,
Trecuse cam multișor
De la despărțirea lor.
Deci, o luă la picior
Pornind iute, repejor…

De zi, când s-a luminat,
Moșul la o umbră-a stat,
Traista-ncet și-a dezlegat
Și banii și-a numărat !

Și mai avea Elisei
Atât : doar trei sute de lei !
–Prea puțini, gândi creștinul,
Să mai văd Ierusalimul !
Să cer – nu ! e rușinos !
Mai bine mă-ntorc pe jos
Mă-ntorc la băbuța mea…

Eftimie, dac-o putea,
De-o ajunge la Mormânt,
De s-o-nchina la Locul Sfânt
O aprinde pentru mine,
O lumânare, și-acest bine
Cumva i-l voi răsplăti
De-oi trăi și n-oi muri!

Moșul Elisei se scoală,
Își pune-n spate traista goală
Și se pornește ‘napoi
Acum singur, nu în doi !
Mergerea-i părea ușoară
De i se părea că zboară !

Și-ajunse-n sfârșit, în sat,
La casa de unde-a plecat .
Toți ai lui s-au bucurat,
Cu drag l-au îmbrățișat ,
De toate l-au întrebat,
Și așteptau cu toți răspuns
De ce el n-a mai ajuns,
Acolo unde s-a pornit…
Moșu-așa le-a deslușit :

–Iată ce-a fost, ce cred eu :
N-o vrut, se vede, Dumnezeu !
Banii, pe drum na ! i-am pierdut,
Tovarăș n-am mai avut…
Ce era să fi făcut ?
Iertați-mă, de puteți
Tu babă, nurori, băieți,
Pentru Domnul mă iertați
Și să nu fiți supărați,
Că eu tare-s mulțumit
De felul cum v-am găsit,
Cât de bine ați lucrat
Toate câte v-am lăsat
Și că-i pace între voi
Și n-ați pornit vreun război !

Sătenii s-au cam mirat
De-un om așa cumpătat,
Cuminte și credincios
Căzut acum așa jos,
C-a plecat unde-a plecat
Și acasă s-o-nturnat
Fără bani, fără nimica
Nici supărat… atâtica !

Vorbi satul, cât vorbi,
Până ce se liniști.
S-au mirat cât s-au mirat
Până ce-ntr-o zi au uitat
Și în pace i-au lăsat !

Elisei se apucă
Toate de la cap le luă :
Trebăluiește, repară,
Acoperă șura și cără
Lemnele pentru iernat,
Ia parte la treierat
Apoi, să se odihnească,
Începe să împletească
Opinci și, ca să nu steie
Face și niscai știubee.
..…………………………

Când cei doi s-au despărțit
Treaba s-a cam încâlcit !
A stat Eftimie ce-a stat
Pe Elisei l-a așteptat,
Apoi se duse , porni,
Mai merse, mai odihni,
Doar-doar Elisei o veni…

Într-o vreme, adormi
La umbră. Când se trezi,
Îi trecu iute prin minte
Că poate-a trecut ‘nainte,
Cu-o căruță, cu ceva
Și-acum e-naintea sa …

Și se tulbură … și-ntreabă
De-au văzut pleșuv, cu barbă ?
Nimeni nu-i spune-un cuvânt –
Parcă intrase în pământ !

Văzând că nu e și nu-i
Plecă Eftimie în drumul lui
Cu oameni mulți ,fel de fel,
Închinători, ca și el.

Pe corabie-a urcat,
Spre Ierusalim a plecat
Spre Țara Sfântă, visată,
Ce n-o văzuse vreodată !

Pelerinul cel bătrân,
Eftimie, creștin român,
Ajuns la Locurile Sfinte
Avea inima fierbinte:
Se închina cu-nfiorare
Însă și cu grijă mare
Să nu-îi fure cineva
Traista cu banii în ea,
De-aia o tot pipăia
Să simtă de-o mai avea !

Și, pe când se-nchina el
Vede-n lume-un bătrânel
Care se-nchina și el
Exact la Sfântul Mormânt :
Se pleca la pământ,
Se ruga cu crezământ,
Ridica mâinile-n sus
Privind Crucea lui Iisus…

–Elisei ?!? Să fie el ?
Eftimie se mira :
A ajuns ‘naintea mea?!?

Cu mâna strânsă pe pungă
Prin mulțime vrea s-ajungă
Până la prietenul lui
Însă… ia-l de unde nu-i !

Prin mulțime a umblat,
La ușă l-a așteptat,
Peste tot l-a căutat,
Până când s-a săturat
Și amărât ,nu l-a aflat.

A doua zi, tot la fel,
Îl vede iar pe bătrânel,
Tot acolo, tot așa :
Omul iarăși se ruga
Tot cu mâinile în sus
La Mormântul lui Iisus…

Eftimie dă să străbată
Mulțimea aglomerată
S-ajungă la cel văzut…
Da’ unde ! A dispărut !
–O fi plecat mai nainte,
Își spuse bătrânu-n minte !

A treia zi, tot așa,
Voind iar a-l căuta
Pe tovarășul de drum
I se pare, nu șiu cum,
Că pe pleșuv iar îl zărește
Cum se-nchină creștinește
Plecându-se la pământ
La preasfântul Lui Mormânt.

Eftimie, cum îl zărește,
Îndată se hotărăște:
Se duce în graba mare
La ușa de la intrare
Cu un singur gând în cap :
–De acuma nu-l mai scap !

…O jumătate de zi
Așteptă…dar nu ieși
De la Mormântul Domnului
Elisei, prietenul lui.
Eftimie, trist gândi-n minte :
–De, viața merge înainte !

Șase săptămâni din plin
A stat în Ierusalim !

A umblat și-n sus și-n jos
Pe urmele lui Hristos.
A plătit opt sărindare,
A luat la fiecare
Ceva, iar lui și-a luat
Cămașă de-nmormântat,
Lumânări, pământ sfințit
A luat ce a găsit !
Din Iordan-apă-a luat,
Banii toți i-a terminat
Neoprind decât câțiva
Pentru când s-o înturna.
Și, când vremea îi sosi
În corabie se sui
Și porni călătoria
Spre țara lui, România.

Ajuns în țară, o luă pe jos,
Spre ținutul lui frumos,
Tot pe drumul cunoscut
Pe unde-a mai trecut
Cu tovarășul de drum
Care-i dispărut acum.

Apropiindu-se de sat,
Grijile iar l-au luat :
Că ce-o fi făcut feciorul ?
Cum o arăta ogorul ?
Vitele, cum au iernat ?
Casa, or fi terminat ?!…
Și, îngândurat, pe cale
Ajunse în satul care
Se despărțise, cum necum,
De tovarășul de drum.

Dar satul nu mai părea
Prăpădit, precum era
Ca anul care trecuse
–Parcă totul înflorise !

Și cum trecea el pe cale
Un copil îi sare-n cale
Și-l cheamă, cu glas vioi :
–Moșule ! Treci pe la noi !

Din prag strigă și-o femeie
Să nu treacă, ci să steie
Să stea, să se odihnească
Un pic să se răcorească !

Eftimie își spuse-n minte :
–Dacă țin eu bine minte
Acum un an– aici a intrat
Elisei, când a-nsetat !
Ia să intru-acum și eu
(Era de la Dumnezeu !)

De cum intră el în casă
Îl și puseră la masă,
Și îi dădură de toate
De mâncă pe săturate.

Mirat foarte de primire
Le spuse, drept mulțămire,
Că n-a mai văzut creștini
Așa primitori de străini !
Dar femeia, zâmbitoare,
Îi spuse, dintr-o suflare :

–De la un călător vine
Traiul nostru în mai bine !
Astă vară a fost rău,
Că ai mei și chiar și eu
Uitasem de Dumnezeu
Și, pentru așa păcat,
Și Dumnezeu ne-a uitat !

Foame, cu toți am făcut,
Până nu am mai putut
Și bolnavi toți am căzut !
Nimica nu mai puteam
Numai moartea așteptam !
Dar, Domnul creștinilor,
Ne-a trimis un călător
Iaca-așa, ca dumneata,
Care-a vrut apă să bea.

A intrat și ne-a văzut
Și milă i s-a făcut
Și-a rămas cu noi, oleacă,
Sănătoși ca să ne facă.
Ne-a adăpat, ne-a hrănit
Pentru noi s-a cheltuit,
S-a abătut din cărare
Și ne-a făcut de mâncare
Și ne-a dat la fiecare
Până ne-a pus pe picioare.

Pământu-a răscumpărat
De la un sătean bogat,
Ba și cal ne-a cumpărat
Și la urmă…a plecat !…

Bărbatul spuse și el :
–De nu venea ist moșnegel
La noi, astă primăvară,
Eram morți în astă seară ,
În păcate fel de fel
De nu venea la noi el !
Am fi murit în păcate,
Greșind mereu și în toate,
Cârtind mereu și mereu,
Potrivnici lui Dumnezeu !

Însă acest bătrânel
Ne-a-ntors cu fața spre EL ,
Cu fața spre Dumnezeu
Să ne rușinăm din greu
Pentru ce greșit trăiam
Ce tare păcătuiam !

Nu ne-a salvat doar trupește
Cât ne-a salvat sufletește !
Prin milă și bunătate
Am văzut a noastre păcate
Și, prin bunătatea lui,
Văzurăm mila Domnului :
Ca dobitoacele eram
Și tot ca ele trăiam !

Aist moș ne-o rușinat
Și viața noi ne-am schimbat
Și Domnul ne-o ajutat
Fie Domnul lăudat !
(Atunci toți s-au închinat)

… Stă Eftimie culcat
Dar somnu-i departe de pat…
Stă și stă și-și amintește
Și, parcă iar îl zărește
Pe Elisei cum se-nchină
Cu pleșuvia-n lumină !
Cum se pleacă la Mormânt
Cu brațele la pământ,
Cum se pleacă, se ridică
Și parcă-l cuprinde-o frică…

Și gândește-n al său sine :
–Iaca, m-a-ntrecut pe mine !
Nu pe drum, nici pe cărare,
Ci cu mila lui cea mare !
Cu dragoste și smerenie
Și atâta milostenie…
El a fost și s-a-nchinat
Fără ca să fi plecat !
La Ierusalim Domnul l-a dus
Fără ca să fi ajuns !
S-a-nchinat la Sfânt Mormânt
Nepășind pe Sfânt pământ !

Osteneala mea o fi
Primită ?!? Domnul o ști …
Faptele lui Elisei
Sigur le-au primit Cei Trei !
Nu degeaba mi-a părut
Că acolo l-am văzut !
Domnul duhul i-a purtat
Și l-a dus de s-a-nchinat
Acolo unde-a a visat,
Și în Carte l-a-nsemnat
Pe cel ce de bunăvoie a dat…

Dimineață, a doua zi,
Gazdelor le mulțumi
Și plecă, cu Dumnezeu,
Mai departe-n drumul său.

Dar nu avu bucurie
Când intră-n gospodărie :
Fiul, la crâșmă plecat,
Se întoarse noaptea, beat.
Obraznic, a recunoscut
Că nimica n-a făcut,
Și-i strigă cu-nverșunare :
–Ți-a trebuit să mergi la plimbare!
Banii toți i-ai luat cu tine
Și acum te dai la mine
Și-mi ceri mie socoteală ?…
Eftimie-i dădu chelfăneală
Și-amărât și supărat
Se duse apoi prin sat.

Drumul trecea, vrei nu vrei,
Pe la casa lui Elisei.
Bătrâna, cum îl zări,
În curte îl și pofti
Și-i spuse că omul ei,
Bătrânelul Elisei,
Se-ntorsese-n gospodărie
Chiar după Sfânta Marie
Și tare s-au bucurat
C-așa iute s-a-nturnat.

Treabă nu, că-i bătrânel,
Dar li-i urât fără el,
Și chiar dacă e bătrân moșu
În casă el e cocoșu !
De prisacă, spune baba,
C-a mers tare bine treaba:
Roitul a fost bogat
Încât toți s-au minunat
Și nu le venea să creadă
Ce belșug a fost să vadă !

Trece Eftimie prin ogradă
Pe Elisei ca să-l vadă.
Elisei, sub o răchită,
Sta cu fața strălucită,
Cu mâinile ridicate
Și cu capul dat pe spate,
Cu privirile în sus,
Părea că departe-i dus
Era, precum i s-a părut,
La Mormânt, când l-a văzut.
Pe deasupra, ca un foc,
Pe raze de soare-n joc,
Albine, cu voie bună,
Îi făcuseră cunună,
Și-n joacă vrând să se-ajungă
Se-nvârteau, făr’ să-l împungă
Și atunci când oboseau
În barba lui se-odihneau !

Cum îl văzu că intră
Elisei se rușină,
Și pe dată se schimbă
Și mult se mai bucură :
–Om bun, cum a fost ? Frumos?
Ești bine? Ești sănătos ?

Eftimie spuse-ntristat :
–Picioarele au umblat !…
Cu picioarele am fost…
Oare-o fi avut vreun rost ?
A primit Dumnezeu, oare
Truda mea din depărtare ?
Sufletul… a fost și el ?
Zice tristul bătrânel.
Mă întreb, nu-ntreb pe altul,
De-am fost eu, sau a fost altul !

Elisei îi zise lui :
–Asta este treaba Lui !
Asta-i treaba Domnului !

Tăcu Eftimie ce tăcu,
Și gurii drumu-i dădu :
–La-ntoarcere am fost primit
La casa unde-ai zăbovit
Atunci când ne-am despărțit…

Elisei se sperie
Și, ca ars, vorba-i tăie :
–Asta este treaba Lui !
Asta-i treaba Domnului !
Și-i spuse, voind să-l facă,
Să nu vorbească, să tacă :

–Hai în casă, fă-mi plăcere,
Hai să te cinstesc cu miere !

Eftimie tăcut, intră,
Și-nc-o dată-adânc oftă,
Pricepând că Domnul pune
Pe cântar – faptele bune
Și de-asupra ,să plinească,
Dragostea cea creștinească ,
Și toate le socotește
Celui care nu vorbește
Și-n ascuns face ce face
C-așa Domnului Îi place !
……………………………..

Asta e povestea-ntreagă
–Cine vrea… să înțeleagă
Că are ea tâlcul ei :
Eftimie sau Elisei ?!?

Maria Trofin