„Iconomia bisericească izvorăşte din duhul iubirii şi al milei lui Dumnezeu pentru om şi se întemeiază pe Întruparea dumnezeiască şi pe toată lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos.
Sfântul Nicolae Misticul, Patriarhul Constantinopolului, lămureşte ce este iconomia, spunând: „Iconomia este urmarea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, smulgând din gura fiarei care răcneşte împotriva noastră pe cel ce urmează să fie înghiţit de gura ei nimicitoare.”
Cu toată larga întrebuinţare a iconomiei, nu există canoane care să stabilească modul ei de aplicare, ci numai un cadru înlăuntrul căruia este dator să acţioneze cel care o aplică. Acest lucru presupune şi primejdia foarte mare ca cineva să alunece foarte uşor în samavolnicie şi încălcare a rânduielii bisericeşti, din neatenţie sau oportunism, având consecinţe foarte primejdioase pentru viaţa bisericească. Despre aceasta scrie profesorul Amilkas Alivizatos: „nu rareori [iconomia] conduce la neorânduială care provoacă Bisericii mari vătămări, pe care nimeni nu poate să le pună la îndoială, iar adesea această neorânduială pricinuieşte sminteală şi astfel tulbură comunitatea creştină.”
Pe scurt, putem să spunem că, pentru a se aplica iconomia, între altele:
Trebuie să existe o nevoie arzătoare, astfel încât prin aplicarea iconomiei să se evite o gravă vătămare duhovnicească sau să se urmărească folosul [duhovnicesc] pentru unii membrii [ai Bisericii] sau pentru Biserica întreagă, folos care altfel nu ar putea fi atins, pentru că „Biserica, atunci când foloseşte iconomia, urmăreşte folosul duhovnicesc major, care poate să rezulte din întrebuinţarea ei [a iconomiei].” Patriarhul Chiril al IV-lea al Antiohiei remarcă:
„îndrumătorii duhovniceşti folosesc uneori în caz de mare trebuinţă, iconomia şi pogorământul, în cele în care credinţa nu este atinsă, ca să preîntâmpine rele mai mari şi ruinarea sufletească ce ar urma altfel să se abată asupra creştinilor. Şi, iarăşi, acest lucru
să se facă în urma unei judecăţi riguroase şi [să se folosească] iconomia şi pogorământul doar atât cât sânt necesare şi îndreptăţite, ca nu cumva prin iconomie şi pogorământ să aibă loc o destrămare şi o răsturnare a rânduielilor canonice scrise şi a tradiţiilor şi a obiceiurilor bisericeşti păstrate şi astfel să devină apoi piedică şi pagubă.”
Cei care acţionează după iconomie sânt datori să o facă „având conştiinţa faptului că iconomia constituie o deviere de la «acrivie».” Asta înseamnă că folosirea iconomiei nu creează o rânduială îndătinată canonic care ar tăgădui lucrarea după acrivie.
Prin iconomie, puterea Sfintelor Canoane nu e nesocotită, ci mai degrabă este întărită: „cel care întrebuinţează iconomia bisericească, o face păstrând nemicşorat respectul faţă de rânduiala bisericească îndătinată. […] Astfel se lămurește încercarea celor care cu adevărat lucrează după iconomie, precum ei înşişi subliniază, căci măsurile luate prin iconomie nu știrbesc întru nimic puterea Sfintelor Canoane şi a rânduielilor patristice.” Când iconomia este dăruită printr-un document scris, se obişnuieşte să se amintească în acel document cum ar fi trebuit să se acţioneze după acrivie şi care este învăţătura Bisericii, precum şi motivele care cer încălcarea acriviei canonice. Ca o consecinţă a celor de mai sus, cel care lucrează după iconomie e dator să înţeleagă şi să acorde respectul cuvenit credincioşilor care vor să urmeze acrivia. Cei care urmează acrivia nu înseamnă că vor fi înfieraţi prin caracterizări defăimătoare din acest motiv, ci dimpotrivă, după cuvântul Patriarhului Ecumenic Bartholomeu, „Biserica, «fiind mamă adevărată îi laudă mult pe cei care vor să trăiască după o astfel de rigoare»,” aşa cum învaţă Sfântul Chiril al Alexandriei.
Atunci când nu sânt îndeplinite condiţiile sus-pomenite şi „vrând cineva să schimbe ceva din cele pe care le-au spus Părinţii purtători de-Dumnezeu, nu avem de-a face cu o iconomie care se cuvine a se face, ci cu o încălcare şi o trădare a dogmei, cu o lipsă de evlavie faţă de rânduielile lui Dumnezeu,” spune hotărât Sfântul Evloghie al Alexandriei.
Pentru ca încălcarea acriviei să fie socotită iconomie bisericească, va trebui să „fie dată cu mare prudenţă şi înţelepciune,” aşa încât să nu creeze mai multe probleme în Trupul Bisericii decât cele pe care urmăreşte să le vindece. În cele din urmă, este întru totul de trebuinţă ca însăşi conştiinţa Bisericii să primească încălcarea acriviei ca pe un act care se petrece din iconomie. Căci judecătorul ultim pe pământ al tuturor hotărârilor aşezămintelor bisericeşti e conştiinţa comună a Bisericii – a clerului şi a poporului dimpreună. După Sfântul Vasilie cel Mare, „iconomiile legate de Biserică se folosesc, pe de o parte, de către cei cărora li s’a încredinţat păzirea canoanelor şi, pe de altă parte, sânt adeverite de poporul credincios.” Nu trebuie să ne scape ceea ce întăreşte Patriarhul Bartholomeu, şi anume faptul că această conştiinţă a Bisericii „este mai presus şi decât aceea a unui Sinod Ecumenic,” drept care conştiinţa Bisericii a şi socotit ca tâlhăreşti şi fără valabilitate chiar şi Sinoade care îndeplineau toate criteriile [exterioare ale] unui Sinod Ecumenic şi se întruniseră ca Ecumenice (vezi Sinodul de la Ferrara-Florenţa). „Mai presus de autoritatea dată de legi şi de Sfintele Canoane este autoritatea morală a întregii plirome a Bisericii, care e fără greşeală… Hotărârile care poruncesc să făptuim «după iconomie» (κατά οἰκονομίαν) anumite lucrări ale Bisericii se cuvine să aibă încuviinţarea conştiinţei Bisericii Soborniceşti, călăuzite de Sfântul Duh, care pe pământ este judecătorul cel mai înalt al iconomiei bisericeşti.” Cuvintele
Patriarhului Ecumenic Dimitrie sintetizează Tradiţia bisericească:
„Judecata ultimă asupra tuturor celor aduse în discuţie şi a celor care până la urmă se dovedesc o reuşită este de competenţa Bisericilor, ca aşezăminte conducătoare şi decizionale ale insuflării dumnezeieşti, dar şi a poporului credincios al lui Dumnezeu. Acesta, prin judecata fără greş a credinţei lui şi prin mărturia conştiinţei lui primeşte cele hotărâte după voia lui Dumnezeu şi le respinge pe cele care nu sânt făcute după bunăvoirea lui Dumnezeu.” Este grăitoare în acest sens întâmplarea petrecută în timpul patriarhatului lui Gherman al II-lea al Constantinopolului (1222-1240), când Sinodul Patriarhal a vrut să se arate îngăduitor şi să permită ierarhiei cipriote ca „după iconomie” (κατά οἰκονομίαν) să se supună anumitor cerinţe ale cuceritorilor latini. De îndată ce hotărârea s’a făcut cunoscută, o mulţime înfuriată de clerici, monahi şi laici a năvălit în sala de şedinţă a Sinodului şi, după ce au spus cu tărie că ei socotesc această supunere faţă de latini drept o tăgăduire a credinţei, au cerut patriarhului retragerea hotărârii.
Sinodul Patriarhal, prețuind conştiinţa poporului credincios, a retras hotărârea luată după iconomie!
Deci, este foarte limpede că, atunci când nu sânt îndeplinite cerinţele de mai sus, avem de-a face cu o iconomie „falsă,” „absurdă,” „rea şi prefăcută,” „fiind conştienţi de faptul că nicidecum nu este o cale a iconomiei, ci este o fărădelege şi o încălcare a dumnezeieştilor canoane,” după cuvântul Cuviosului Theodor Studitul.

Rugăciunea în comun cu ereticii şi iconomia bisericească

Am arătat mai sus că iconomia nu se mărginește la viaţa lăuntrică a Bisericii, ci, după cum arată Patriarhul Ecumenic Bartholomeu, „iconomia canonică nu este doar o chestiune care ţine de Dreptul Canonic, ci are şi o dimensiune theologică şi, desigur, bisericească, ce nu poate fi trecută cu nici un chip cu vederea. În cadrele acestei dimensiuni bisericeşti a iconomiei se urmăreşte aplicarea ei în relaţiile Bisericii Ortodoxe cu „creştinii” aflaţi în afara Bisericii.”
În lucrarea noastră nu putem cerceta atotcuprinzător problematica iconomiei bisericeşti în relaţiile intercreştine (de pildă, în chestiuni precum: recunoaşterea „tainelor,” intercomuniunea, reunirea într’o singură Biserică, reformularea dogmelor), ci ne vom limita la întrebarea dacă este îngăduită sau nu rugăciunea în comun cu eterodocşii.
Cercetând textele pe această temă ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi ale canoniştilor de seamă, înţelegem cu uşurinţă că ei sânt foarte bucuroşi să aplice pe mai multe planuri iconomia, atunci când vreun eretic îşi reneagă rătăcirea şi vrea să se întoarcă în Biserică. Dimpotrivă, sânt foarte rezervaţi, ba chiar cu totul împotriva folosirii iconomiei pentru rugăciunea în comun cu ereticii.
Mult mai exigenţi şi mai categorici sânt în privinţa interzicerii intrării ortodocşilor într’o biserică a ereticilor pentru rugăciune în comun, indiferent de situaţie şi nevoie, câtă vreme unii Părinţi sânt cumva îngăduitori şi după iconomie acceptă ca ereticii să fie prezenţi la slujbele ortodoxe, când vin cu respect şi cu dispoziţie sufletească de a cunoaşte Ortodoxia. Oricum, niciodată şi în nici o situaţie nu este îngăduită participarea ereticilor la actul liturgic (nici ca liturghisitori, nici ca predicatori). Atitudinea îngăduitoare „după iconomie” a păstorilor ortodocşi are o perspectivă strict pastorală:
„propunându-ne iconomia pentru a nu pierde, ci pentru a câştiga cu pace şi puţin câte puţin pe fraţii pentru care Mântuitorul şi Stăpânul nostru comun, al ortodocşilor şi al neortodocşilor, Şi-a vărsat sângele.”
Să vedem mai în amănunt câteva situaţii:

Oare „neajunsurile locului” îngăduie după iconomie împreună-rugăciunea cu ereticii?
Nu! spune Theodor Valsamon, Patriarhul Antiohiei şi „cel mai vestit tâlcuitor al sfintelor canoane.” La întrebarea Patriarhului Marcu al Alexandriei, dacă, din pricina „neajunsurilor locului,” adică din pricina lipsei bisericilor ortodoxe şi a mulţimii bisericilor ereticilor, se poate „sluji sau ruga fără primejdie împreună cu ereticii în biserica lor sau în a noastră,” Valsamon, după ce face referire la Canoanele 64 al Sfinţilor Apostoli şi 6, 33 şi 34 ale Sinodului de la Laodiceea, arată: „Au fost daţi anathemei cei care plecau la aceştia [la eretici]. De aceea şi noi hotărăm nu numai ca afurisirea şi caterisirea să fie aruncate asupra laicilor şi clericilor care se roagă împreună cu ereticii în biserica ortodocşilor sau a ereticilor sau oriunde altundeva în mod liturgic…, dar încă şi mai mult să fie osândiți, după dumnezeieştile canoane pomenite pe scurt [mai sus]” şi încheie: „aşadar, neajunsurile locului şi mulţimea ereticilor nu au schimbat deplinătatea credinţei ortodoxe.”

Când nu există biserică ortodoxă este îngăduită după iconomie împreună-rugăciunea cu ereticii?

Nu! răspunde Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, propunând o soluţie la problema lipsei bisericilor ortodoxe: îngăduie, dacă este nevoie, să fie folosită o biserică sfinţită de eretici, însă va trebui ca aceasta să fie considerată o „casă obișnuită: în bisericile care aparţin ereticilor, îngăduim la nevoie să se intre şi să se cânte ca într’o casă obişnuită, aşezând în mijloc o cruce. Iar în altar nici să se intre, nici să se tămâieze, nici să se săvârşească vreo rugăciune, nici să se aprindă vreo candelă sau o lumânare.” Reiese limpede că nici el nu îngăduie rugăciunea în comun cu ereticii, ci doar folosirea bisericii lor ca un simplu spaţiu pentru săvârşirea slujbei ortodoxe. Această practică se întrebuinţează şi astăzi în diaspora, unde sânt folosite lăcaşuri de slujire eterodoxe, însă folosindu-se un Sfânt Antimis pentru săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii ortodoxe, aşa cum s’ar fi folosit antimisul „la nevoie, într’o casă obişnuită.”

Oare „nevoia arzătoare” permite după iconomie împreună-rugăciunea cu ereticii?

Nu! afirmă Nichifor Grigoras (în secolul al XIV-lea). La întrebarea ucenicului lui, Agathanghel, „dacă este îngăduit […] într’o situaţie de nevoie grabnică să ne rugăm împreună cu unii eterodocşi,” răspunde categoric: „mai bine sub cerul liber, în pustiu şi în munţi să dăruim liturghisire adevărată şi nemincinoasă lui Dumnezeu, decât, având comuniune cu ereticii rău-credincioşi, să mergem în bisericile lor cele măreţe şi cu aur împodobite!”
Sfântul Ioan Scărarul îi povăţuieşte pe creştinii „tari şi înflăcăraţi şi statornici în credinţă” care sânt chemați de ereticii care îi prețuiesc şi îi cinstesc, să păstreze după iconomie legătura cu aceştia, chiar să şi mănânce împreună cu ei cu scopul mai înalt de a-i câştiga.
Totuşi, nu pomenește nimic despre întrebuinţarea iconomiei în privinţa rugăciunii în comun cu ereticii.
…..
În care situaţii, după iconomie, este îngăduită prezenţa ereticilor la slujirea noastră ortodoxă?

Repetăm că, spre deosebire de rânduielile ce privesc participarea ortodocşilor la cultul ereticilor faţă de care Tradiţia canonică a Bisericii noastre este categoric împotrivă, în privinţa intrării, după iconomie, a ereticilor în bisericile ortodoxe, e mai îngăduitoare:

Practica după acrivie, precum s’a arătat mai înainte, cere participarea la slujbele Bisericii noastre numai a membrilor ei, iar nu a nebotezaţilor sau a ereticilor. Practica după iconomie însă permite să participe la cultul ortodox eretici sau chiar necreştini – chiar şi la Dumnezeiasca Liturghie – când există din partea lor dispoziţia sufletească de a cunoaşte viaţa liturgică a Bisericii noastre. Cea mai însemnată întâmplare în acest sens este participarea la Dumnezeiasca Liturghie în biserica Sfânta Sofia din Constantinopol a soliei ruşilor idolatri, care a avut drept urmare încreştinarea întregului popor Rus, după cum ne spune cronica rusă.

De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur îi cheamă pe eretici în biserică, unde le vorbea cu nădejdea întoarcerii lor la adevărul Bisericii: „Cheamă-l pe eretic aici, la mine. Fie va veni, fie nu va veni.
Dacă va fi de faţă, va învăţa din predica noastră. Dacă nu va fi de faţă, să înveţe din cele auzite de voi.” Este limpede că nu îi cheamă ca să se roage împreună cu credincioşii, nici ca să predice ereticul credincioşilor…

Extinzând propunerea mai sus pomenită a Sfântului Nichifor Mărturisitorul despre intrarea în bisericile ereticilor pentru închinarea la Sfintele Moaşte care s’ar afla acolo, putem să spunem că este îngăduită şi intrarea eterodocşilor în bisericile ortodoxe pentru închinarea la Sfintele Moaşte pe care ei le respectă şi le cinstesc. O eventuală interzicere a intrării şi închinării la sfintele moaşte ar fi departe de duhul adevărat bisericesc. Şi desigur, când eterodocşii „înapoiază” Bisericii noastre Sfinte Moaşte, ospitalitatea şi mulţumirea faţă de ei cer după iconomie prezenţa lor la manifestările bisericeşti legate de această ocazie, desigur fără participarea liturgică a eterodocşilor la cultul nostru ortodox.

Patriarhii Ghenadie Scolarios, Dositei al Ierusalimului şi Arhiepiscopul Ohridei, Dimitrie Homatianos, referindu-se la aceia dintre eretici care intră cu respect să urmărească cultul nostru ortodox şi cer binecuvântarea noastră, propun să nu îi alungăm, ci dimpotrivă să le dăm chiar şi anafură şi aghiasmă. Este grăitor faptul că Ghenadie, deşi le îngăduie ortodocşilor să îi binecuvânteze pe eretici, îi opreşte însă să ceară binecuvântarea şi aghiasma ereticilor! „Nu cereţi nici agiasmă de la ei, pentru că sânt eterodocşi separaţi [de Biserică].” Arhiepiscopul Dimitrie al Ohridei, simţind nevoia să-şi motiveze propunerea, îşi vădeşte şi intenţia: „căci această obişnuiţă are puterea ca treptat să îi atragă [pe eterodocşi] în întregime spre sfintele noastre obiceiuri şi dogme.”
Unii amintesc părerile de mai sus ale Patriarhilor Ghenadie al Constantinopolului şi Dositei al Ierusalimului, încercând să găsească chiar şi un sprijin, cât de mic, în Tradiţia Bisericii noastre care să „justifice” practica actuală a rugăciunii în comun cu ereziarhii, căpeteniile ereticilor. O cercetare atentă însă a acestor texte nu oferă o astfel de posibilitate: patriarhii de mai sus vorbesc numai despre simpla prezenţă a ereticilor – nu a fruntaşilor eretici – la slujbele ortodoxe. Desigur, Ghenadie se referă la pelerinii veniţi la un loc de închinăciune. Nicăieri nu subînţelege că ereticii şi, desigur, începătorii ereziilor, ar putea să participe activ la cultul Bisericii noastre, îmbrăcaţi în veşminte [liturgice] sau predicând!
Nicăieri nu subînţelege că e îngăduit ca ortodocşii să participe la cultul ereticilor! Nicăieri nu subînţelege vreo împreună-lucrare a ortodocşilor şi ereticilor pentru redactarea… „vreunei rugăciuni comune interconfesionale!” Şi, mai ales: menţionează fără înconjur că nu este îngăduit ca ortodocşii să ceară binecuvântarea ereticilor!
De asemenea, părerea că Ghenadie „consideră drept rugăciune în comun numai comuniunea euharistică” nu poate fi întemeiată pe textele lui.
…..
Recomandările pururea-pomenitului părinte Epifanie Theodoropulos constituie cea mai indicată abordare pe care o poate avea un păstor responsabil: „Poate că ar fi indicat să existe pe uşa bisericii un mic anunţ în care să scrie: «În timpul săvârşirii cultului nu este permisă intrarea eterodocşilor.» Însă, dacă totuşi un eretic vrea să intre, desigur, nu vom întrerupe cultul, nici nu vom chema poliţia. Vom continua slujba şi, după încheierea acesteia, ne vom apropia de eterodox şi cu politeţe îi vom spune ce prevăd în cazul de faţă Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe şi vom arăta că este dator să le respecte. Noi niciodată nu vom intra într’o biserică eterodoxă în timpul slujbei, respectând cu desăvârşită rigoare Sfintele Canoane. Însă intrarea eterodocşilor în bisericile noastre, arătând noi puţină flexibilitate, în duhul iconomiei bisericeşti, nu vatămă.”
….
În încheiere, putem spune că „nu doar coliturghisirea şi slujirea împreună, ci însăşi intrarea în biserici eterodoxe pentru rugăciune este oprită «după acrivie.» Iar «după iconomie», potrivit rânduielilor canonice pomenite mai sus, este îngăduită intrarea în bisericile eterodoxe «pentru închinarea (la sfintele moaşte)», nu însă şi rugăciunea în comun, şi, cu atât mai mult, nu este îngăduită împreună-slujirea sau împreună-liturghisirea cu clerici eterodocşi.”
Dimpotrivă, în vreme ce pentru participarea ortodocşilor la cultul ereticilor Τradiţia canonică a Bisericii noastre este categoric împotrivă, este totuşi mai îngăduitoare în ceea ce priveşte simpla prezenţă, după iconomie, a ereticilor la slujirea ortodoxă, însă fără o participare activă din partea lor. Pentru că, la urma urmei, întotdeauna Părinţii Bisericii au urmat calea pastorală de îngăduinţă faţă de eretici: „prin insuflarea şi prin glasul Duhului lui Dumnezeu, de vreme ce am ales să purtăm tratative cu blândeţe şi paşnic cu oamenii pomeniţi mai înainte (cu donatiştii), […] astfel încât […] poate […] după ce noi cu linişte i-am adunat pe cei care cred în chip deosebit, le va da Dumnezeu pocăinţă ca să cunoască adevărul şi să se elibereze cei care au fost înrobiţi voinţei diavolului prin cursele diavoleşti.”

Sursa:
Extrase din : „Rugăciunea în comun cu ereticii: abordare a practicii canonice a Bisericii” – Preot Anastasie Goţópulos – București, Editura Predania, 2013, traducere: Pr. Ciprian Ioan Staicu