„Ca pe o cunună aşa să purtăm crucea lui Hristos! Prin cruce se săvîrşesc toate cele ale noastre. Dacă trebuie să te naşti din nou, crucea este alături! Dacă trebuie să te hrăneşti cu hrana aceea tainică, dacă trebuie să te hirotoneşti, dacă trebuie să faci orice, pretutindeni este alături de noi crucea, semnul biruinţei! De aceea o scriem cu multă rîvnă şi pe case şi pe ziduri şi pe ferestre şi pe frunte şi în cugetul nostru. Crucea este semnul mîntuirii noastre, al libertăţii noastre obşteşti, al blîndeţii Stăpînului nostru, că „S-a adus ca o oaie spre junghiere” (Isaia 53, 7; Fapte 8, 32).

Cand îți faci semnul Crucii gandeşte-te la tot ce s-a petrecut pe cruce şi stinge mînia şi toate celelalte patimi. Cînd îţi faci semnul crucii umple-ţi fruntea cu multă îndrăznire, fă-ţi liber sufletul. Ştii, doar, care sînt acelea care-ţi dau libertatea! Pentru aceasta şi Pavel, îndemnîndu-ne la asta, adică la libertatea ce ni se cuvine nouă, aşa ne-a îndemnat; amintind de cruce şi de sîngele Stăpînului a spus: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ! Nu fiţi robi oamenilor!” (I Cor 7, 23). „Gîndeşte-te, ne spune Pavel, la preţul dat de Domnul pentru tine şi nu fi rob nici unui om!” Pavel numeşte crucea preţ. Nici nu trebuie să o facem aşa de mîntuială cu degetele, ci mai întîi să o facem cu inima cu multă credinţă. Dacă-ţi faci aşa cruce pe faţă, nu va putea sta alături de tine nici unul din demonii cei necuraţi, că vede sabia care i-a dat lovitura, vede sabia cu care a fost lovit de moarte. Dacă noi ne cutremurăm cînd vedem locurile în care sînt executaţi condamnaţii la moarte, gîndeşte-te ce trebuie să sufere diavolul cînd vede arma prin care Hristos i-a doborît toată puterea lui şi a tăiat capul balaurului.

Să nu te ruşinezi, dar, de un atît de mare bine, ca să nu se ruşineze Hristos de tine cînd va veni cu slava Lui, cînd înaintea Lui se va vedea crucea strălucind mai mult decît razele soarelui. Şi va veni atunci crucea slobozind glas cu chipul ei, vorbind întregii lumi pentru Stăpîn, arătînd că n-a lăsat nimic din ceea ce trebuia făcut pentru mîntuirea oamenilor.

Crucea, semnul acesta, şi pe timpul înaintaşilor noştri şi acum, a deschis uşile cele încuiate, crucea a făcut fără de putere otrăvurile; crucea a luat puterea cucutei; crucea a vindecat muşcăturile cele veninoase ale fiarelor; dacă crucea a deschis porţile iadului, dacă a dat la o parte bolţile cerului, dacă a redeschis intrarea în rai şi a tăiat puterea diavolului, ce e de mirare că are putere asupra otrăvurilor, asupra fiarelor sălbatice, asupra celorlalte de acest fel.

Intipăreşte-ti deci în inima ta crucea, strînge în braţe crucea, semnul mîntuirii sufletelor noastre! Crucea aceasta a mîntuit lumea, a întors lumea la Dumnezeu, a alungat rătăcirea, a adus din nou pe lume adevărul, a prefăcut pămîntul în cer şi a făcut pe oameni îngeri. Din pricina crucii demonii nu mai sînt înfricoşători, ci uşor de dispreţuit. Nici moartea nu mai este moarte, ci somn. Din pricina crucii toate puterile care ne purtau război au fost aruncate la pămînt şi călcate în picioare. Dacă cineva te va întreba: „Te închini Celui răstignit?”, răspunde-i cu glas plin de bucurie şi cu faţa veselă: „Da, mă închin şi nu voi înceta vreodată de a mă închina!” Dacă rîde de tine, plînge-l, pentru că e nebun! Mulţumeşte Stăpînului că ne-a dat nişte bunătăţi ca acestea pe care nimeni nu poate să le cunoască fără descoperire de sus. Acela rîde pentru că „omul trupesc nu primeşte pe cele ale Domnului” (I Cor. 2, 14). Aşa fac şi copiii cînd văd ceva mare şi minunat; de i-ai vorbi unui copil de taine, va rîde. Paginii se aseamănă cu aceşti copii; dar, mai bine spus, sînt chiar mai nedesăvîrşiţi decît copiii; de aceea sînt şi mai ticăloşi; că nu fac şi nu gîndesc în fragedă vîrstă ceea ce fac şi gîndesc copiii, ci în puterea vîrstei; de aceea nici nu merită iertare. Noi însă cu voce mare strigînd tare şi puternic, să înălţăm glasul şi să spunem, şi cînd sînt de faţă toţi păgînii cu mai multă îndrăznire: „Lauda noastră este crucea; ea este capul tuturor bunătăţilor, ea este îndrăznirea şi toată biruinţa noastră!”

Aş dori să pot spune cu Pavel: „Prin cruce lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Gal. 6, 14); dar nu pot, că sînt stăpînit de fel de fel de patimi! De aceea vă îndemn şi pe voi, şi înainte de voi pe mine, să fim răstigniţi pentru lume, să nu avem nimic comun cu pămîntul, ci să dorim patria cea de sus, slava şi bunătăţile de acolo. Sîntem ostaşi ai împăratului ceresc şi ne-am îmbrăcat cu noi armele cele duhovniceşti! Pentru ce trăim ca nişte oameni care-şi duc viaţa prin crîşme, ca nişte oameni fără de căpătîi; dar, mai bine spus, pentru ce ducem viaţă de viermi? Acolo unde-i împăratul, acolo trebuie să fie şi ostaşul lui. Şi am ajuns ostaşi, nu din cei care stau departe de împărat, ci din cei care stau în apropierea Lui. împăratul de pe pămînt nu poate suferi ca toţi ostaşii să fie în palatele împărăteşti, nici alături de el; împăratul cerurilor însă vrea ca toţi ostaşii Lui să fie aproape de tronul cel împărătesc.

-Dar cum e cu putinţă să stăm lîngă tronul acesta fiind aici pe pămînt?

-Şi Pavel era pe pămînt, dar era acolo unde sînt serafimii, unde sint heruvimii; era mai aproape de Hristos decît ostaşii din garda împăratului pămîntesc. Aceştia îşi mai plimbă ochii de colo-colo, pe Pavel însă nu-l impresiona, nimic nu-l atrăgea, ci toată gîndirea îi era îndreptată spre împărat. Deci, dacă voim, ne este cu putinţă asta şi nouă. Dacă împăratul nostru Hristos ar fi depărtat de noi prin spaţiu, ai avea dreptate să te întrebi cum poţi fi lîngă El; dar cum El este de faţă în orice loc, atunci este alături de orice om care îl doreşte, de orice om cu viată curată. De aceea şi profetul spune: „Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti.” (Ps. 22, 4). Şi însuşi Dumnezeu spune: „Dumnezeu de aproape sînt Eu, şi nu Dumnezeu de departe” (Ier. 23, 23). După cum păcatele ne depărtează de El, tot aşa faptele bune ne apropie de El. Tot Dumnezeu spune: „încă grăind tu, Eu voi zice: „Iată aici sînt!” (Isaia 58, 9). Care părinte răspunde aşa de repede copiilor săi? Care mamă este atît de cu grijă şi necontenit trează ca să nu plîngă nicicînd copilul ei? Nu-i nici unul; nici tatăl, nici mama; Dumnezeu însă stă totdeauna şi aşteaptă doar – doar îl va chema una din slugile Sale; şi niciodată nu-Şi întoarce urechea dacă îl cheamă cum trebuie. De aceea ne spune: „încă grăind tu, nu aştept să termini şi îndată te ascult”. Să-L chemăm, dar, pe Hristos, aşa cum vrea El să fie chemat.”

Sursa : Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia LIV din Omiliile la Matei (fragment)