„În anul 1922, Patriarhul Dimitrie l-a hirotonit întru preot. În timpul hirotoniei, Sfântul Justin a plâns ca un copil mic, din pricina smereniei sale şi a măreţiei acestei Sfinte Taine.

Sfântul Justin a fost foarte apropiat duhovniceşte de Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici şi Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. Cu Sfântul Ioan a fost coleg pe vremea când era profesor la Bitola. Era apropiat duhovniceşte nu numai de aceşti Sfinţi ai Bisericii luptătoare, ci şi de Sfinţii din Biserica biruitoare, mai ales de Sfântul Ioan Gură de Aur pe care l-a iubit neobişnuit de mult şi căruia i s-a rugat permanent cu o sinceritate şi cu o duioşie copilărească.

Iată doar unele din sentimentele de dragoste şi evlavie faţă de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Scumpe Părinte Gură de Aur, fiecare gând la tine e pentru mine sărbătoare şi bucurie, şi rai, şi extaz, şi ajutor, şi însănătoşire, şi înviere… Sfântul Ioan reprezintă zorii veşnici ai sufletului meu şi ai întregii Biserici Ortodoxe. El e personalitatea mijlocitoare cea mai dragă; el e cea mai expresivă limbă dată de Dumnezeu, a pământului către cer, cu care pământul exprimă cerului oftatul său, bolile sale, speranţele sale, rugăciunile sale”.

Sfântul Justin simţea durerea şi tristeţea fiecărui om, ca şi cum ar fi fost durerea şi tristeţea sa. Se ruga stăruitor pentru fiecare om pe care îl vedea în suferinţă. În jurnalul său găsim una din meditaţiile referitoare la jertfa faţă de aproapele: „Doamne, învredniceşte-mă să mă chinui cu chinurile tuturor chinuiților; Doamne, învredniceşte-mă să sufăr cu suferinţele tuturor suferinzilor”.

Spre folosul  duhovnicesc al poporului binecredincios, a editat revista „Viaţa creştină”. Mergând pe calea Sfinţilor Părinţi, a avut de suferit multe atacuri de la duşmanii Ortodoxiei. În publicaţia sa, el a atras atenţia şi asupra pericolului propagandei uniate romane, a papismului şi protestantismului. Unora dintre slujitorii Bisericii, şi mai ales celor de pe poziţii mai înalte, această muncă şi o astfel de lucrare nu le-au fost pe plac.

Trebuia să ai vitejie duhovnicească, abnegaţie şi vieţuire ascetică pentru a putea suporta acea reamintire şi arătare a adevărului, dar şi critica pentru neadevăr şi nedreptate, iar acest lucru nu a fost niciodată uşor pentru oamenii cu poziţii înalte. Unii s-au ridicat împotriva revistei şi împotriva oamenilor care lucrează la ea, în principal împotriva Părintelui Justin. Însuşi Părintele Justin a aflat şi a simţit ce se petrece în jurul său, dar din iubirea sa de adevăr şi din iubirea de dreptate în slujba Bisericii lui Hristos, nu a dat înapoi, nici atunci şi niciodată în viaţă.

Iată ce scrie el însuşi, după câţiva ani de la apariţia revistei: „«Viaţa creştină» iese încărcată de binecuvântările multor cititori, dar şi de insultele unora. Dacă nu ar fi acestea din urmă, «Viaţa creştină» nu ar fi creştinească, căci tot ce este de la Hristos «este piatra încercării», «piatra poticnirii». «Viaţa creştină» ştie ce vrea şi vrea ceea ce vrea Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, de aceea i-a revoltat pe aceia care parţial nu vor aceasta. Biserica Ortodoxă este ceva atât de sfânt, atât de preacurat, atât de supraomenesc şi de binefăcător, încât de tot ceea ce este bisericesc trebuie să te apropii cu frică de Domnul Iisus cel Viu. «Viaţa creştină» recomandă neîncetat o asemenea preoţească, ortodoxă metodă de lucru în Biserică. Ea mărturiseşte neîncetat că Domnul Hristos cu Duhul Sfânt conduce Biserica prin Sfinţii Părinţi. Nu ne propovăduim pe noi, ci pe Domnul Iisus prin Sfinţii Părinţi, de aceea «Viaţa creştină» nu este iubită de cei care se propovăduiesc pe sine, care se impun pe sine în locul Sfinţilor Părinţi, care normează după timp… Noi nu încetăm să accentuăm că în Biserică cel mai bine gândesc cei luminaţi de Duhul Sfânt… Sunt unii care cer reformism în cadrul Bisericii, dar nu simt că reformismul modern este pentru Biserica Ortodoxă la fel ca deformismul! «Viaţa creştină» este contra acestuia; ea are un punct de vedere ortodox când afirmă că prin Sfinţi ni s-a arătat calea ortodoxă pentru transformarea personalităţii şi a societăţii: reformează-te întâi pe tine însuţi prin lucrarea Sfântului Duh, iar Domnul însuşi îi va reforma pe alţii prin tine. Din cauză că am dat înapoi din faţa Sfinţilor Părinţi şi a Asceţilor noştri ortodocşi de neînlocuit, ne-am molipsit de reformismul apusean. Am uitat porunca: Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit (Romani 12:2)”.

Din cauza unei astfel de poziţii verticale şi juste, Părintele Justin a avut necazuri şi înainte de acestea, când s-a preocupat de binele material şi spiritual şi de sporirea duhovnicească a elevilor săi de la Seminar. Din pricina aceasta, anumiţi arhierei care s-au simţit atinşi prin scrierile sale au vrut să-l trimită pe ieromonahul Justin în faţă judecăţii Sfântului Sinod. L-a scăpat de judecată Sfinţitul Patriarh Dimitrie, arhiereul său, răspunzându-le arhiereilor respectivi că ceea ce a scris Părintele Justin este adevărat.

Pentru a împiedica editarea revistei „Viaţa creştină“, lupii îmbrăcaţi în piei de oaie l-au trimis pe Sfântul Justin la Seminarul de la Prizren. Acolo a rămas însă numai un an (din august 1927 până în iunie 1928), apoi a fost readus la Sremski Karlovac. Deşi a petrecut acolo doar un an, el s-a bucurat de dragostea elevilor şi a învăţătorilor, pentru că prin viaţa şi munca sa a dovedit că teologia „nu este dialectică, nici jonglerie abilă cu textele Sfintei Scripturi, ci o vie şi binefăcătoare creştere în marea taină a lui Hristos şi a Bisericii lui Hristos”, cum scrie despre el unul din elevii lui de atunci din Prizren.

Conform hotărârii Sfântului Sinod al Arhiereilor Bisericii Sârbe, în decembrie 1930, Sfântul Justin a fost trimis ca însoţitor şi ajutor al episcopului de Bitola, Iosif, în Cehoslovacia. Sarcina lor era să ajute la o mai bună înţelegere a Ortodoxiei şi la o mai bună organizare bisericească în ţinuturile în care creştinii s-au întors la Ortodoxia de care se îndepărtaseră din cauza impunerii forţate a unirii cu Roma în vremurile de dinainte. Aceşti doi misionari, au călătorit peste tot, pe ploaie şi zăpadă, au slujit Sfintele Liturghii şi au propovăduit Evanghelia lui Hristos şi învăţătura ortodoxă.

Profesor la Facultatea de Teologie. Dogmatica

„Dacă trebuie să pătimesc de dragul Domnului Hristos, sunt pregătit s-o fac cu bucurie”

La înapoierea din călătoria misionară, Sfântul Justin a scris primul său volum din Dogmatica pe care o publică în octombrie 1932. A fost numit profesor la Seminarul din Bitola, unde a lucrat cu abnegaţie doi ani, după care a fost ales lector la Facultatea de Teologie din Belgrad. În anul 1935 apare şi al doilea volum al Dogmaticii.

Deşi cunoscut deja de mult în lume ca un teolog ortodox al Sfinţilor Părinţi, alegerea Părintelui Justin ca profesor la Facultatea de Teologie din Belgrad nu s-a petrecut fără dificultăţi, dar dificultăţi care depun mărturie despre autoritatea sa şi despre micimea sufletească şi răutatea altora. A fost un neînfricat scrii tor şi predicator împotriva ecumenismului, pe care îl considera erezia tuturor ereziilor.

La 16 ianuarie 1935 a ţinut la Facultatea de Teologie prelegerea sa de prezentare pe tema „Despre esenţa axiologiei şi criteriologiei ortodoxe”, care reprezenta o mărturisire ortodoxă a credinţei în Dumnezeul-Om Hristos şi în Sfânta sa Biserică Ortodoxă, cum nu s-a mai auzit din vremea Sfântului Sava şi a Sfântului Grigorie Palama, şi care nu mai fusese auzită prin universităţi.

În tot acest timp în care Îl mărturisea astfel pe Dumnezeul-Om, Domnul Hristos, de la catedra universitară, Părintele Justin Îl mărturisea, nu mai puţin şi nu mai uşor şi în faţă judecăţilor şi în faţa principiilor acestei lumi. Şi anume, în timpul acesta, un om lipsit de Dumnezeu, Dragoljub Damjanović, a editat la Belgrad cartea blasfemiatoare „Viaţa lui Iisus Nazarineanul”, pe care Părintele Justin a recenzat-o în revista „Viaţa creştină“ (nr. 1/1935) şi a prezentat-o ca pe o „carte gangsterească” despre Domnul Iisus, arătând caracterul ei neştiinţific, pamfletar şi antihristic. Din această cauză, numitul Damjanović l-a acţionat în justiţie pe Părintele Justin, iar acesta a răspuns în faţa judecătorilor făcând apologia Iubitului său Dumnezeu şi Domn.

A început cuvântarea sa de apărare cu aceste cuvinte mărturisitoare ca ale Sfinţilor Părinţi: „Domnilor, deşi domnul Damjanović Îl neagă pe Domnul Hristos şi Sfânta Sa Evanghelie, astăzi în faţa noastră a tuturor se întâmplă totuşi o profeţie a lui Hristos: Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul (Matei 10: 17). Astfel, iată, Evanghelia lui Hristos se adevereşte neîncetat şi arată veridicitatea ei… În ce mă priveşte, în această lume nu mă tem de nicio condamnare, în afară de cea a lui Hristos. Dacă trebuie să pătimesc de dragul Domnului Hristos, sunt pregătit s-o fac cu bucurie”. Această judecată s-a terminat, spre slava lui Hristos, cu victoria slugii şi mărturisitorului Său credincios şi cu ruşinarea celui fără Dumnezeu. Din nefericire, aceşti oameni fără Dumnezeu începuseră să fie tot mai mulţi.

La Mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Ćelie. Trecerea către Domnul

În mai 1948, Sfântul Justin a venit la Mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Ćelie şi a rămas aici ca preot slujitor şi duhovnic. Aici şi-a închinat viaţa povăţuirii duhovniceşti şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, el însuşi alcătuind un tom de 12 volume cu vieţile sfinţilor, relatate cu har şi măiestrie în stilul său sensibil şi curat. Își sfătuia cu multă dragoste ucenicii: „Rugăciunea, mai ales cea liturgică, este educatorul cel mai delicat al minţii, inimii şi al întregii personalităţi”.

„O, ce s-ar mai ruşina omul de sine, dacă ar simţi că fiecare gest al lui şi fiecare idee circulă prin toată materia, se pecetluiesc, se fotografiază. Omul leprozează materia”.

„Momentul Binecuvântarii este momentul în care sângele binecuvântat este injectat în arterele vieţii”.

Toată viaţa şi-a petrecut-o în asceză cu lacrimi şi sute, uneori mii de metanii, şi nu doar în tinereţe, ci până la sfârşitul vieţii sale pământeşti.

A trecut către Domnul în 1979, la Praznicul Buneivestiri, la vârsta de 85 de ani.

Pornit în lume prin voia lui Dumnezeu „din nefiinţă spre întreaga fiinţă”, cum scrie în Dogmatica sa, din ziua Buneivestiri a anului 1894 şi până la Bunavestire din 1979, când a părăsit această lume şi s-a mutat la viaţa veşnică, a fost un binevestitor permanent şi un neîntrecut teolog al tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu – a lui Hristos Dumnezeu-Omul, din Sfânta Fecioară şi al tainei Preasfintei Treimi, unicul şi Adevăratul nostru Dumnezeu.

Venind la mormântul Sfântului Justin Popovici, Cuviosul Părinte Gheorghe Grigoriatul a rostit următoarele cuvinte: „Toţi ortodocşii din lumea întreagă simţim că Părintele Justin nu a vorbit ca o persoană aparte, ci a vorbit cum vorbeşte gura Bisericii – a exprimat conştiinţa Bisericii, credinţa ei, a trăit durerea şi suferinţa ei, a purtat pe umerii săi crucea Sfintei Biserici. Am venit cu smerenie de la Muntele Sfânt, din grădina Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, din Sfântul Munte al Sfântului Sava şi al Sfântului Simeon din Hilandar şi a multor alţi sfinţi din diferite familii şi neamuri, pentru a îngenunchea la mormântul Părintelui Justin şi pentru a-i mulţumi că în vremurile noastre grele a reînnoit propovăduirea Apostolilor şi a Părinţilor Bisericii. Şi ne-a amintit nouă tuturor că:

  • numai Domnul Hristos este singura noastră mântuire; nu este altă speranţă pentru om în afara Dumnezeului-Om Hristos.
  • că mântuirea se află numai în Trupul lui Hristos, în Biserica Sa; şi că acest Trup este Sfânta Biserică Ortodoxă.
  • că alţi creştini, de alte confesiuni, care nu urmează adevărata credinţă a lui Hristos, numai când se întorc prin pocăinţă la adevăratul Hristos pot ajunge la unitatea Bisericilor.

Suntem recunoscători Părintelui Justin pentru că a învins duhul lumii acesteia şi pe cel al vremurilor. El reprezintă prin sine un mare dar al lui Dumnezeu, o puternică fortificaţie împotriva duhului laicismului care ameninţă să cuprindă teologia şi viaţa noastră. În conştiinţa noastră şi în simţămintele noastre, Părintele Justin este Părinte al Bisericii Ortodoxe Universale”.

Canonizarea

În data de 29 aprilie 2010, în timpul şedinţei de primăvară a sinodului Bisericii Ortodoxe Sârbe, au fost adoptate, cu unanimitate de voturi, recomandările episcopilor eparhioţi pentru canonizarea Arhimandritului Justin Popovici, duhovnicul mânăstirii Celije de lângă Valjevo (1894-1979) şi a cuviosului Simeon Popovici, stareţul mânăstirii Dajbabe de lângă Podgorica – Muntenegru (1854-1941), aceşti doi sfinţi fiind trecuţi de acum în dipticele Bisericii Ortodoxe Sârbe spre veşnică pomenire. Canonizarea oficială a celor doi Sfinţi avut loc în timpul Sfintei Liturghii săvârşită într-un cadru solemn la catedrala Sfântului Sava pe 2 mai, unde icoanele celor doi sfinţi au fost arătate spre închinare credincioşilor prezenţi. Sfântul Justin de Celije va avea data de prăznuire pe 14 iunie, iar Sfântul Simeon de Dajbabe pe 19 martie/ 1 aprilie.

Sursa: Extras din Revista Atitudini nr. 21

***

Va prezentăm un articol publicat în septembrie 2010 de Pelerinul ortodox în care se face referire la faptul că Sfântul Iustin Popovici a întrerupt pomenirea patriarhului sârb ecumenist (patriarhul Gherman):

„…vom da cuvântul Sfinţilor Părinţi, nu doar sfinţilor din timpurile vechi, ci şi celor din veacul XX, precum cunoscutului Profesor Universitar şi Sfânt contemporan Iustin Popovici, care a trăit în mijlocul nostru cu câteva decenii în urmă, care i-a cunoscut pe catolici şi pe ereticii ecumenişti ai epocii noastre, a întrerupt pomenirea lor şi prin scrierile sale pulverizează afirmaţiile anumitor păstori ortodocşi, care ezită să se diferenţieze radical de patriarhii ecumenişti, şi de aceea susţin că principiile de bază referitoare la confruntarea ereticilor nu pot fi valabile astăzi.”

În vederea crucialei întâlniri a Comisiei Teologice Mixte la Viena

Sfinţii învaţă POCĂINŢA CATOLICILOR.

Panaghiotis Simatis:

SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI:  „DIALOGURILE MINCIUNII”


Fanarul şi Roma desfiinţează pocăinţa, singurul drum de întoarcere a catolicilor în Biserica Nedespărţită, cea UNA.

        Urmarea dialogurilor nu este pocăinţa catolicilor, ci preluarea ideilor eretice chiar şi de către episcopi. Aşa cum Mitropolitul Hrisostomos de Messinia care – corupt de „cercurile” ecumeniste –contestă credinţa în Biserica Nedespărţită cea Una. Şi cu toate acestea Sfântul Sinod l-a ales reprezentant al său la Viena.
           Care este unicul mod de revenire a ereticilor în Biserica cea Una din care au plecat? Conform cu învăţătura Părinţilor noştri, şi nu potrivit învăţăturilor Patriarhului Bartolomeu şi a teologiei ziziouliene pe care o propagă reprezentantul nostru la dialoguri, kir Hrisostomos, singurul mod este pocăinţa.
        Aşa ne învăţă Sfinţii Bisericii, tâlcuind ortodox şi autentic învăţătura Evangheliei şi a Sinoadelor Ecumenice: POCĂINŢA şi numai POCĂINŢA. Nu DIALOGURILE care se ridică ÎMPOTRIVA EVANGHELIEI. Iar unul dintre primii care au clarificat această temă este marele  Apostol Pavel: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, îndepărtează-te” (Tit 3,10).

Dar pe sfinţi, patriarhul şi toţi ecumeniştii îi ocolesc. Noi, prin dialoguri vom rezolva problema – insistă -, iar nu prin pocăinţă. Mai alaltăieri, „ortodoxul” Patriarh al Serbiei Irineu, a reluat toate filosofiile ereziei ecumenismului (thriskeftika.blogspot.com/2010/09/blog-post_573.html):
       „Dialogul ecumenic, a spus, nu urmăreşte unificarea (unification) Bisericii, ci unitatea în diversitate”. În felul acesta, avându-l drept maistru principal pe patriarh, ajutor în fabricarea teoriilor ne-teologice pe Mitropolitul Ioannis de Pergam, iar propagator şi plagiator al acestora pe Mitropolitul Hrisostomos de Messinia, se construiesc teorii ecumeniste prin care se încearcă împăcarea cele incompatibile, erezia cu adevărul.
         Dar vom da cuvântul Sfinţilor Părinţi, nu doar sfinţilor din timpurile vechi, ci şi celor din veacul XX, precum cunoscutului Profesor Universitar şi Sfânt contemporan Iustin Popovici, care a trăit în mijlocul nostru cu câteva decenii în urmă, care i-a cunoscut pe catolici şi pe ereticii ecumenişti ai epocii noastre, a întrerupt pomenirea lor şi prin scrierile sale pulverizează afirmaţiile anumitor păstori ortodocşi, care ezită să se diferenţieze radical de patriarhii ecumenişti, şi de aceea susţin că principiile de bază referitoare la confruntarea ereticilor nu pot fi valabile astăzi; parcă Biserica nu are o învăţătură diacronică, parcă Hristos nu este „ieri şi azi şi în veci Acelaşi”.
         Iată deci, câteva texte patristice reprezentative: Sfântul Maxim consemnează: „De semnalat că se cuvine celor iubitori de Dumnezeu a-i învăţa pe cei rătăciţi şi a-i atrage la cunoştinţa adevărului prin întreaga vieţuire” (Maxim Mărturisitorul, Comentarii la Epistola a VIII-a a Sfântului Dionisie Areopagitul, Ed. „To Byzantion”, Vol. XV, D, pag. 450).

În Tomosul Patriarhal din 1351 citim: „Pentru toate acestea… au fost chemaţi de Biserică la pocăinţă… Iar cei care nu au primit, vorbind împotrivă, „Căile Tale nevoind a le cunoaţte”, căci au stăruit în cele pe care le-au cunoscut greşit de la început”. Iar în continuare, Patriarhul de atunci al Constantinopolului i-a rugat „învăţându-i, mustrându-i, chemându-i pe toţi la pocăinţă…” (Ioannis Romanidis, Teologia Dogmatică şi Simbolică, Vol. II p. 240).
        De asemenea, în Epistola lor către împăratul Mihail (1273 d.Hr.), Părinţii aghioriţi scriu: „Nu putem să-l primim pe papa, dacă nu se va pocăi”. Şi-i spun cuvintele de mai jos ale Sfântului Grigorie Teologul: „Sigur că dacă nu s-au pocait, nici eu nu-i primesc. Îi voi primi doar dacă se vor pleca, dacă se vor apropia cu vrednicie, dacă vor îndrepta răul pe care l-au făcut”. Şi îl întreabă aghioriţii pe împărat (aşa cum îl întrebăm şi noi astăzi pe patriarh): „Unde este însă îndreptarea aceluia (a papei) şi celor ai lui? Unde este pocăinţa către bine?” (Luptele monahilor pentru Ortodoxie, Sfânta Mănăstire Cuviosul Grigorie din Sfântul Munte, pag. 234-235).
         Scrie şi Vasilie cel Mare: „Căci se cuvine întru îngăduinţă şi blândeţe a învăţa sau a mustra pe cei cu dispoziţie contrară, aşteptând pocăinţa lor…”. Sfântul Simeon al Tesalonicului mai zice că „latinii doar prin pocăinţă este posibil să se ridice din cădere şi să revină la Ortodoxie…” (Bilalis Sp., „Ortodoxie şi papism”, Vol. II, pag. 624).
       În sfârşit, Sfântul secolului nostru, Iustin Popovici, întreabă: „Există vreun medicament şi vreo ieşire” din ereziile papism-ecumenismului? «Există, sigur că există: Pocăinţa… „Pocăinţă întru cunoştinţa adevărului” (II Timotei 2, 25). Altfel, nimeni nu poate să creadă în a-tot-mântuitoarea Evanghelie a Dumnezeului-Om: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1,15)… Pocăinţa este medicamentul şi pentru acest „a-tot-păcat” al papismului» (Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, pag. 220-221). (VA URMA)

(Trad. FRĂŢIA ORTODOXĂ MISIONARĂ “SFINŢII TREI NOI IERARHI”, Sursa: http://aktines.blogspot.com/2010/09/blog-post_3397.html)

O altă referire în legătură cu întreruperea pomenirii de către Sfântul Iustin:
„Un adevărat urmaș al Părinților și al Tradiției, păstrător al poruncilor evanghelice în aceste vremuri tulburi este și Sfântul Iustin Popovici, care a caracterizat Ecumenismul ca panerezie. Acesta, deși a întrerupt comuniunea bisericească cu sinodul ecumenist al Patriarhiei Serbiei încă din anul 1971 (vezi ziarul Ὀρθόδοξος Τῦπος nr. 144, 15-7-1971), nu a încetat să atragă atenția ierarhiei asupra pericolului legiferării acestei erezii în mod sinodal. În 1977 scria către episcopii Bisericii Serbiei, în legătură cu pregătirile care se făceau pentru organizarea Sinodului Panortodox: „ … dacă acest Sinod, Doamne fereşte, va avea loc, de la acesta putem să ne aşteptăm doar la un singur lucru: schisme, erezii şi pieirea multor suflete. Ieşind din practica istorică, apostolică şi patristică a Bisericii, un astfel de Sinod, în loc să vindece, va săpa noi plăgi în trupul Bisericii şi va izvodi noi suferinţe şi năpăstuiri”. Din reacțiile post-sinodale ne putem da seama de caracterul profetic al cuvintelor celui care a fost numit cel mai mare teolog al secolului XX.

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: MĂRTURISIREA CREDINȚEI ORTODOXE A MONAHILOR DIN SCHITUL ROMÂNESC PRODROMU, CARE S-AU ÎNGRĂDIT DE EREZIA ECUMENISMULUI https://www.aparatorul.md/marturisirea-credintei-ortodoxe-a-monahilor-din-schitul-romanesc-prodromu-care-s-au-ingradit-de-erezia-ecumenismului/