„Suferinţa aduce răbdare.
(Romani 5, 3)

Viaţa ne dă o mare lecţie de răbdare.
Indiferent la ce şcoală am învăţa-o, trebuie să fim totdeauna gata să o primim. De răbdare avem nevoie cel mai mult în viaţă.
Mulţi ajung să piardă totul fiindcă n-au destulă răbdare. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19), spune Domnul.
Intr-adevăr, uneori pierim din pricina nerăbdării, pe când, dacă îndurăm încercarea cu răbdare şi cu blândeţe, ieşim învingători. Aşadar, merită să deprindem răbdarea, căci fără ea nu vom face nimic în viaţă. Şcoala grea a nevoii şi suferinţei ne învaţă să avem răbdare.
Supunându-ne unei asemenea încercări,
Domnul nu vrea să jeluim şi să suspinăm, ci să-L lăudăm pe Cel Prea Înalt. Se spune că unele păsări sunt închise o vreme în întuneric ca să înveţe cântări noi. Pe mulţi credincioşi Domnul îi lipseşte pentru o vreme de lumină şi bucurie ca să-i înveţe răbdarea. Fără să vrem îi admirăm pe oamenii răbdători, fără să bănuim care este preţul pe care îl plătesc ei pentru acest dar scump, pe care trebuie să-l căutăm şi noi, chiar dacă pentru asta trebuie să înfruntăm lipsurile şi necazurile de tot felul.
Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic (Iacov 1,4).”

„El a luat asupră-Şi durerile noastre şi
cu suferinţele noastre S-a împovărat.
(Isaia 53, 4)

Când, sub povara durerii noastre, ne aruncăm la picioarele Mântuitorului, ne aruncăm înaintea Celui care a cunoscut El însuşi toate durerile. Când strigăm către El din mijlocul ispitei, strigăm către Cel ce însuşi a fost ispitit. Când suspinăm din pricina răutăţii oamenilor, ştim că ne aude Cel ce El însuşi a fost amărât de învârtoşarea inimii omeneşti. Când, distruşi de pierderea unei fiinţe dragi, suferim în casa rămasă pustie, ne vede Cel care a plâns la mormântul prietenului Său.
Când, rămaşi singuri, zadarnic căutăm
compasiunea oamenilor; ne înţelege întristarea inimii Cel ce a cunoscut ce înseamnă singurătatea şi al Cărui suflet
„s-a întristat de moarte” în Grădina Ghetsimani. Şi când, într-o clipă de slăbiciune şi de durere a inimii, lumina lui Dumnezeu se ascunde de noi şi suntem cuprinşi de o îndoială grozavă, în ceasul acela negru ne întăreşte Cel ce a strigat în chinurile dinaintea morţii: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-aipărăsit? (Marcu 15, 34).
Când Mântuitorul nostru a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat, El a urmat calea care avea să-L ducă pe Golgota. Acum, ca şi atunci, El îşi revarsă asupra noastră dragostea nesecată. Fericit cel ce se va pătrunde de adevărul acesta! Pentru acela nu va mai fi nici mâhnire, nici singurătate, fiindcă Mântuitorul este totdeauna cu el; nu va mai fi amărăciune în inima lui, deoarece ştie că Domnul va înţelege şi ceea ce noi nu suntem în stare să exprimăm în cuvinte; nu va şti nici de slăbiciune, nici de frică, deoarece, simţind asupra sa privirea iubitoare a Mântuitorului, e încredinţat că nici o încercare din viitor nu-l va putea despărţi de dragostea lui Hristos.
Binecuvântată să fie clipa când ne plecăm genunchii înaintea Lui pentru prima dată în liniştea însingurării şi poate că nu suntem în stare încă să dăm glas rugăciunii noastre, ci simţim doar dulceaţa prezenţei Sale; când nici nu cerem ajutor, dar ştim că El înţelege toate şi ştie toate; când simţim în adâncul inimii adevărata, neschimbătoarea, veşnica iubire
dumnezeiască, care ne dă tărie în ceasul
morţii şi ne luminează cu lumina Sa cea
nepământească! Trimite, Doamne, asupra fiecăruia dintre noi o rază din această lumină cerească!”

„Domnul este întărirea mea, scăparea mea şi izbăvitorul meu, stânca mea de scăpare…, puterea cea mântuitoare, Adăpostul meu cel tare şi scăparea mea! (II Regi 22, 2-3)

Scăparea mea! Să ne amintim de toţi vrăjmaşii care ne urmăresc. Din trecutul nostru năvăleşte asupra noastră o oaste întreagă. Tot ce n-am dus la bun sfârşit, toate gândurile păcătoase, toate vorbele rele, înrâurirea proastă asupra altora — toate acestea răsar înaintea noastră, dându-ne în vileag şi urmărindu-ne.
Trecutul nu poate fi îngropat sau ascuns, nu va amuţi, ci trăieşte şi ne apasă.
Avem însă Adăpost şi Scăpare: pe Iisus Domnul. El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn (I Petru 2, 24); El ne-a răscumpărat din blestemul Legii, facându-Se pentru noi blestem (Galateni 3, 13).
Aşa S-a dat pe Sine Domnul, facându-ni-Se adăpost pentru izbăvirea şi mântuirea noastră. S-a luptat cu vrăjmaşii noştri, biruindu-i cu moartea Sa. Drept aceea nici o osândă nu este acum pentru cei ce sunt în Hristos Iisus (Romani 8, 1).
Asupra întregului trecut a adiat suflarea atotiertării Lui. „El este Adăpostul meu şi Scăparea mea!” Să nu ne oprim însă aici, ci să mergem mai departe: „El este stânca mea”. In adăpost mă ascund de păcatele mele, pe stâncă mă lupt cu ele. Fă-ţi mai întâi adăpost în Domnul, iar după aceea suie-te cu picioare neclintite pe stânca ta! Fugi de păcatele tale până când vei ajunge la Domnul, şi în El, pe
stânca cea neclintită, o să le birui pe toate. Iată, suflete al meu, unde e biruinţa! Afară din adăpost vei fi biruit, însă pe stâncă vei fi biruitor. Acolo voi locui, în pofida vrăjmaşilor mei. Ţine de noi ca, întărindu-ne pe stâncă, să ne ferim de vrăjmaşi prin zidul de nestricat care este însuşi Atotputernicul, Atot-bunul Domn!”

„Şi văzându-l, a trecut pe alături.
(Luca 10,31)

In parabola despre bunul samarinean vedem mai întâi doi oameni care se socoteau cucernici: un preot şi un levit.
Amândoi, văzându-l pe nefericitul călător rănit, prădat de tâlhari, trec liniştiţi pe alături – şi pentru noi este limpede că aceşti oameni nu îşi iubeau aproapele ca pe sine însuşi. Totuşi, la drept vorbind, nici preotul, nici levitul nu-i făcuseră omului aceluia nici un rău. Nu l-au lovit, nu l-au prădat, ci pur şi simplu au trecut mai departe după ce s-au uitat la el. Veţi spune că nu au păcătuit, fiindcă adevăraţii vinovaţi erau tâlharii, care fuseseră atât de cruzi cu acel om, rănindu-l, prădându-l şi lăsându-l aruncat în drum. Nici preotul, nici levitul nu fuseseră părtaşi la această fărădelege-şi totuşi, ei au păcătuit împotriva legii dragostei, neajutându-şi aproapele.
Nu obişnuim să ne reproşăm ceea ce n-am făcut. Fireşte, ne pare rău când se întâmplă să-i aducem vătămare cuiva, însă foarte rar ne învinuim că am scăpat ocazia de a face un bine, de a da un ajutor ce ţinea de noi. Totuşi, nu încape îndoială că luăm asupra noastră un păcat mare atunci când nu dăm aproapelui acea dragoste şi acel bine care stăteau în puterea noastră.
Vom da seama pentru fiecare prilej de a ne ajuta aproapele pe care l-am scăpat din neglijenţă, din neatenţie, din lene sau egoism. Acel prilej nu se va mai întoarce, iar noi ar fi trebuit să îl folosim, fiindcă ne-a fost trimis chiar de Dumnezeu. Pe calea vieţii întâlnim la tot pasul fraţi răniţi, dezmoşteniţi ai sorţii, părăsiţi fară ajutor. Ce vom fi pentru ei: preot, levit ori samarinean?”

Extrase din: „Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu, 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului”, Editura Sophia