„Daca unul din Parinti ne spune ca si numai sezand fara ocupatie in chilie, sezand adica fara nici cea mai mica lucrare si nefacand nimic altceva decat sa privim zidurile ei pentru Numele lui Hristos, trebuie sa avem mare nadejde, cu cat mai mult cel care arata in el toate aceste nevointe [ascetice] ca sa-si aduca aminte neincetat de Dumnezeu!

Sa nu ne uitam, frate, la faptul ca El nu cere de la noi lucruri mici si dispretuite, ci sa ne minunam mai degraba de faptul ca atunci cand savarsim aceste lucruri mici, El ne ridica prin ele la lucruri atat de mari. Ceea ce descoperim prin aceste lucruri mici e tot asa de mai inalt si mai slavit cum este focul fata de cremenea si fierul din care tasneste. Ele nu ne feresc numai de caile subtile care prin nepasare ne duc spre rau, ci ne si inalta spre lucruri slavite.

Atentia necontenita data acestor lucruri marunte si neinsemnate face sa se nasca in noi gandirea la El, si prin aceasta atentie obisnuita ni se pare uneori ca intram intr-o convorbire luminoasa cu EL. Ochii ni se umplu de lacrimi si sufletul nostru salta de bucurie, iar uneori ni se pare ca stam deja in mijlocul invierii dreptilor; uimirea ne napadeste, iar prin contemplare suntem scosi afara din aceasta lume, din aceasta viata si din aducerea-aminte de lucrurile pamantesti si ne unim cu Dumnezeu in unirea duhovniceasca care e mai presus decat lumea. Astfel, ca urmare a atentiei neincetate la el si a convorbirii neincetate cu El, in sufletul nostru se naste iubirea, iar prin aceasta iubire suntem tot timpul amestecati cu Dumnezeu, viata noastra e amestecata cu Duhul Lui si anticipam vietuirea noastra viitoare.

Cel ce s-a invrednicit sa aiba o atentie necontenita la Dumnezeu e vrednic si de o neincetata minunare inaintea Lui.

Foloseste-te de citire; nu de cea care ar face din tine un invatat, ci de cea care-ti omoara patimile si-ti arata calea scurta care duce la Dumnezeu.(…)

***

Cel care inainte de a-si fi stapanit gandurile si a-si fi stavilit imprastierea, care are inca simturile bolnave si constiinta infirma, se apuca de citiri care-l arata un erudit, un savant si un exeget plin de idei, desi e inca plin de patimi, acela e mistuit de dorinta slavei desarte si de nestiinta. Ce cunoastere e mai buna decat curatia?  Ea este cea care descopera inteligentei tale toate, daca te ingrijesti cu toata ravna sa o dobandesti, si ea te va apropia de darul vederii lui Dumnezeu.

Sarguieste-te sa inveti tot ceea ce face ca aceasta lume vazuta sa fie dispretuita in ochii tai si care te va inarma cu intelepciune impotriva demonilor care sunt gata sa te piarda, o intelepciune care-ti va pregati gandurile de luminare, care te va face sa iesi neincetat din trup si care te va izbavi de placeri prin aducerea-aminte de lumea viitoare a carei contemplare o ofera vederii tale.

Scoate-ti gandirea din amintirea placerilor, ca sa faca loc in tine descoperirii lucrurilor slavite ale lui Dumnezeu, ca ea sa se imbogateasca cu bogatia Duhului, iar tu sa fii robit neincetat de iubirea fata de Dumnezeu.

Uimirea in fata descoperirilor Lui ii imbata pe drepti de iubire pentru El. Cum bine spune unul din sfinti: “Cei care-L vad pe Dumnezeu uita pana si locul unde salasluiesc”. Vorbind de vederea a carei aducere-aminte imbata sufletul, el spune: “Vederea naste iubirea – spunea cineva din cei imbracati in Dumnezeu – si potrivit fagaduintei Domnului aceasta vedere se dobandeste prin curatie [cf. Mt 5,8]“.

Curatia insa nu vine din faptul de a cunoaste lucruri de prisos sau de a ingramadi multe cunostinte; gandirea curata vine din putinele aduceri-aminte de lucrurile omenesti si din sarguinta in lucrarea linistirii: multimea gandurilor si desele aduceri-aminte de noutatile nascute din invataturi si diverse studii duc la risipirea ei.

Nu-ti lasa sa scape lucrurile de pret napustindu-te spre cele care te umplu doar de slava desarta. Scopul nostru nu e de a cunoaste multe, ci sa facem aceasta cunoastere sa straluceasca din vietuirea noastra. Spunand aceasta, nu fac elogiul ignorantei, ci vreau sa stavilesc alergarea spre cele de prisos, care nu sunt necesare pentu calea noastra si a caror cautare impiedica ravna pentru curatie.

***

Nu te bizui pe cunoasterea ta, ca sa nu fii lasat pe mainile demonilor, care te vor duce in cursele lor incalcite si te vor coplesi de spaima zapacindu-te pana acolo incat nu mai stii unde te afli.

Fara o rugaciunea mai inainte nu pune piciorul sa pleci la drum, mai cu seama daca lucrul e intunecos. Implorarea sa nu inceteze in gura ta, dar uneste cu ea marturisirea slabiciunii si a neputintei tale, si asa vei fi sprijinit de mila macar pentru smerenia ta, chiar daca nu esti vrednic de ea. Acolo unde lucrarea lipseste, smerenia si marturisirea sunt pe deplin primite de Dumnezeu in locul ei, iar cine s-a aratat smerit va fi rasplatit pentru cele pe care nu le-a facut.

Mai drag lui Dumnezeu e cel care sta in smerenie pentru ca e lipsit de ceea ce i se cere decat cel care prin multele sale fapte crede ca-I face o favoare. Dar cel care are atat lucrarea, cat si smerenia, acela a asezat inauntrul sau doi mari luminatori de care se va desfata el insusi si-L va bucura tot timpul pe Dumnezeu.

Unde lipseste cea dintai [lucrarea], superioritatea celei de-a doua [smereniei] va implini cele ce lipsesc. Puterea prin care smerenia poate controla sufletul sta in zdrobirea care vine din ostenelile de bunavoie nascute din aducerea-aminte de pacatele savarsite; fara aceasta [zdrobire] nu putem scapa din pacatele de zi cu zi, nici primi iertarea celor trecute. Dar chiar daca n-avem osteneli, intotdeauna putem simti strapungere in gandirea noastra, intotdeauna ne putem aduce aminte de pacatele noastre, ne putem socoti nimic in fata lui Dumnezeu, putem fi blanzi si pasnici fata de semeni, putem cinsti pe toata lumea, putem fi adunati in noi insine, putem rade sau barfi arareori, putem avea o vorba buna pentru toti, putem multumi in inima noastra in mijlocul incercarilor, putem pastra o tacere inteleapta si madulare bine randuite, si ne putem aduce aminte ca, orice s-ar intampla, suntem muritori si intr-o zi va trebui sa lasam aceasta lume. Toate acestea nu cer neaparat osteneala trupeasca, ci sunt o podoaba a gandirii. Dar cine e nepasator chiar fata de cele care in el insusi nu tin de osteneala trupeasca, care nu cer chinuirea si vigoarea trupului, ci pot fi dobandite si in neputinta, acela s-a predat nepasarii gandirii si va fi pe drept cuvant mustrat de Dumnezeu.

Caci Dumnezeu n-ar nevoie de o faptuire mare cat de o dorinta nobila. Dumnezeu n-alege un suflet virtuos plecand de la faptele lui, ci de la dorinta lui nobila indreptata spre El si de la o inima plina de zdobire. Cum nu-l desparte de El pe pacatos plecand de la faptele lui; fiindca adeseori faptele sunt impiedicate de felurite pricini, si multe fapte bune sau rele sunt savarsite fara dorinta celor ce e savarsesc. Dumnezeu Se uita mai degraba la dorinta vointei sa vada in ce anume isi gaseste acesta placerea. Asa ca dorinta unui suflet ii este de ajuns chiar si fara fapte, daca savarsirea lor e cu neputinta, cum spune fericitul Talcuitor [Teodor al Mopsuestiei]: “Cand da legi, Domnul pare sa cerceteze mai riguros dorinta sufletului decat faptele lui”. Iar altundeva, plecand de la cuvintele Lui, vorbeste ca in numele Domnului: “Cercetez dorinta, si nu cercetez atat faptele, fiindca un suflet care se alipeste de virtute cu dorinta desavarsita imi este de ajuns. Cei de sub Legea lui Moise trec prin sita faptele lor, desi constiinta le e ranita de o multime de lipsuri, chiar si marunte. Dar cei care tin la Legea Mea raman in bucurie, chiar daca se intampla sa lucreze rau ca niste oameni ce sunt, de vreme ce stiu ca in constiinta lor au optat pentru virtute“.

***

Dar pentru ca toate lucrurile bune si aceasta maretie ne vin din trezvie si curatie – pentru ca trezvia e pricina curatiei –  , sa staruim in linistire, sa ne facem morti fata de toate, sa ne adunam gandurile din imprastiere in orice clipa aducandu-ne aminte de acestea, ca la vremea slujbei si a rugaciunii sa putem aduce mintea inapoi in noi insine si sa o oferim lui Dumnezeu spre folosul nostru.

Sa nazuim sa atingem cunoasterea lui Dumnezeu adresandu-I cereri neincetate; sa dorim sa-L simtim pe Dumnezeu in sufletul nostru in vremea rugaciunii. Caci e limpede ca daca vom dori aceasta si ne vom ingriji cum se cuvine de acest lucru, Bunul si Milostivul Dumnezeu nu ne va amagi, pentru ca vedem ca El vrea din inima sa ne dea toate aceste lucruri bune.”

Sursa :

Sf Isaac Sirul: Cuvinte către singuratici, partea 2, recent descoperită