”Suntem în adevărata Biserică – Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă? Hristos spunea că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa“. Uitîndu-se pătrunzător la cel care pusese întrebarea, Arhiepiscopul Averchie, îl întrebă la rându-i: “Dar ce-ţi poate da siguranţa că tu eşti în Biserică?”
Folosea singularul rusesc “tu” pentru că dorea să se adreseze individual ascultătorilor săi. Toţi elevii prezenţi erau botezaţi creştini ortodocşi; bărbatul care a pus o astfel de întrebare era propriul lor ierarh, adică legătura lor cu apostolii; nu erau numai din aceeaşi Biserică, dar şi sub aceeaşi “jurisdicţie”. Cum, atunci, putea pune la îndoială apartenenţa lor la adevărata Biserică fără a o pune la îndoială şi pe cea proprie?
Întrebarea Înaltului Averchie era încărcată de înţeles. Adeseori le spunea elevilor săi că Antihrist va “recunoaşte”, “legitima” şi astfel va stăpâni partea exterioară a Bisericii Ortodoxe – cu tradiţiile, dogmele, artele, adevărul canonic, puritatea liturgică şi succesiunea apostolică. Aşadar, apartenenţa exterioară la Biserică şi aderarea la tradiţie – deşi paşi necesari pentru cei care cunosc Adevărul Ortodoxiei şi vor să-l împărtăşească în plinătatea măreţiei sale – nu oferă, după cum spunea “nici o siguranţă”. Întrebîndu-şi elevii ce le dădea siguranţa că erau membrii ai adevăratei Biserici, sublinia necesitatea de a-şi dezvolta interior sentimentul autenticităţii care să-i ajute să identifice duhul creştinismului ortodox adevărat şi să-l deosebească de imitaţiile sale viclene“.
Arhiepiscopul Averchie a observat că partea bisericească a Ortodoxiei, mai mult decât oricare alta, era în pericol de a fi deformată în timpurile moderne. Cum creştinătatea şi-a pierdut din ultimele urme ale întăririi în credinţa sa de bază, creştinii ortodocşi la fel – influenţaţi de duhul acestei vremi – au pierdut imaginea corectă a ceea ce reprezintă de fapt Biserica. Perspectiva lor este, ca şi cea a societăţii în care trăiesc, întoarsă spre cele exterioare, în afară, şi astfel priveau Biserica din ce în ce mai mult ca pe o instituţie.
Simţind nevoia apăsătoare de a pune capăt aceastei tendinţe, Arhiepiscopul Averchie nota:
“Ortodoxia nu este un simplu mod de organizare pământească care are în frunte patriarhi, episcopi sau preoţi care au rol de conducere în Biserică care este oficial numită “ortodoxă”. Ortodoxia este “Trupul mistic lui Hristos”, al cărui cap este Hristos Însuşi (vezi Efeseni 1:22-23 şi Coloseni 1:18,24), şi nu cuprinde numai preoţi ci pe toţi cei care cred cu adevărat în Hristos, care au intrat pe o cale adevărată prin Sfântul Botez în biserica pe care El a creat-o, pe cei care trăiesc pe pământ şi pe cei care au murit în credinţă şi evlavie”.
Arhiepiscopul Averchie se temea că duhul Bisericii ortodoxe va fi înlocuit de o concepţie papistă a Bisericii, şi că, în viziunea credincioşilor conducătorii ortodocşi vor fi ca nişte “mini-papi” şi vor pune în umbră pe Hristos drept Cap al Bisericii. Când Biserica va ajunge să fie identificată înainte de toate cu o administraţie, atunci Antihrist va avea o uşă deschisă către inimile oamenilor şi cu puţin efort îi va transforma în slujitorii săi devotaţi. Cu înţelegerea lor greşită a Bisericii, vor face lucruri – “pentru binele Bisericii” – opuse poruncilor şi voinţei lui Hristos.
Din nou îndreptîndu-şi atenţia de la cele pământeşti la cele duhovniceşti, afirmă:
“Biserica Ortodoxă nu este un fel de “monopol” sau “afacere” a clerului, cum gândesc cei care nu cunosc şi cei străini duhului Bisericii. Nu este patrimoniul cutărui ierarh sau preot. Este unirea duhovnicească a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos, care se străduiesc să ţină poruncile lui Hristos cu sfinţenie, cu unicul scop de a moşteni fericirea veşnică pe care Hristos Mântuitorul a gătit-o pentru noi, şi dacă păcătuiesc din slăbiciune, se pocăiesc sincer şi se nevoiesc “să aducă roade vrednice de pocăinţă” (Luca 3:8)”.
Cei a căror cea mai mare grijă este consolidarea puterii temporare a Bisericii, s-ar putea simţi ameninţaţi de definiţia Bisericii dată de Înaltul Averchie (definiţie care este identică cu a Sf. Ioan Maximovici, evidenţiind faptul că aceşti doi ierarhi erau în acelaşi gând şi vorbeau în duhul aceleaşi tradiţii). “Da“, se aude uneori, “Biserica este mistică. Dar trebuie să luăm în considerare aspectul pământesc al Bisericii, indiferent de cât de prozaic ar fi“. În timp ce răspunsul Înaltului Averchie la aceasta a făcut loc şi pentru astfel de consideraţii, nu le-a considerat justificări pentru lumescul din Biserică:
“Biserica, e adevărat, nu poate fi complet dezlipită de lume, pentru că oamenii care intră în ea trăiesc încă pe pământ, şi astfel elementul “pământesc” şi organizarea exterioară sunt inevitabile; totuşi, cu cât acest element “pământesc” se află în concentraţie mai mică, cu atât e mai de folos pentru scopurile ei veşnice. În orice caz, acest element “pământesc” nu ar trebui să umbrească sau să suprime elementul pur duhovnicesc – problema mântuirii sufletului pentru viaţa cea veşnică – pentru care Biserica a fost creată şi pentru care există”.
Cum a observat şi Arhiepiscopul Averchie, umbrirea duhovnicescului de către lumesc în viaţa bisericească a dus la pierderea a ceva necesar pentru toţi creştinii: o conştiinţă a diferenţei dintre ceea ce este oficial şi ce este drept.
Îndreptandu-şi atenţia spre lumea exterioară, omul caută “poziţia acceptată oficial” –ce este bine şi ce este rău în ochii celorlalţi – mai mult decât să fie bine în interior cu Dumnezeu şi propria conştiinţă. A idealiza şi a te conforma la ceva numai pentru că e “drept” sau “recunoscut” din punct de vedere oficial înseamnă să ceri “să fii înşelat”, pentru că Satana poate să facă uşor – mai ales în vremea noastră – să coexiste “oficialitatea” exterioară cu falsitatea interioară.
De aceea Înaltul Averchie sublinia:
“trebuie conştientizat şi reţinut că Ortodoxia nu este numai ceea ce este numit oficial “ortodox”, pentru că în vremea noastră rea şi înşelătoare aparenţa pretutindeni a falsei Ortodoxii, care-şi înalţă capul şi este recunoscută în lume, este un fapt dureros, dar indubitabil. Această falsă Ortodoxie se străduieşte din greu să înlocuiască adevărata Ortodoxie, aşa cum Antihrist, în vremea lui, se va strădui să-L înlocuiască pe Hristos Însuşi”.
Ce se înţelege prin “Antihrist”?
“Ar fi de spus câteva cuvinte despre ce înţelegea Arhiepiscopul Averchie când vorbea de “Antihrist”, pentru că îl vedea pe Antihrist în chip duhovnicesc, fără alt senzaţionalism de tip apocaliptic. Pentru a-l recunoaşte pe Antihrist şi ceea ce încă de acum îi pregăteşte venirea, trebuie privit dincolo de ceea ce pare bine şi rău, drept şi nedrept. Trebuie înţeles principiul care stă în spatele lui Antihrist, care este principiul imitaţiei a tot ce aparţine lui Hristos. Din moment ce numele lui înseamnă “cel care se află în locul lui Hristos” sau “seamănă cu Hristos“, Antihrist va fi încercarea ultimă şi cea mai înşelătoare a Satanei de a “copia” creştinismul, de a face o nouă formă lumească din el.
“Antihrist va veni”- scria I.M.Kontzevich – “…nu ca un ateu convins sau ca un epigon al ateismului, bolşevismul, de vreme ce ultimul a arătat lumii toate ororile care au rezultat din ateism”. Ci, mai degrabă, cum spunea Sf. Efrem Sirul,
“va veni ca un fur, astfel încât să-i înşele pe toţi: va fi umil, blând, va urî (cum va spune el însuşi) răul, va dispreţui pe idoli, va fi evlavios, bun, iubitor de săraci, foarte frumos, ferm şi milostiv cu toţii. Va preţui mai ales poporul evreu, de vreme ce eveii îi vor aştepta venirea. Şi pe lângă toate acestea, va arăta semne şi minuni şi privelişti înfricoşătoare cu o mare putere; şi va utiliza mijloace viclene să placă tuturor, aşa încât oamenii să-l iubească imediat. Nu va lua mită, nu va vorbi cu mânie, nu va avea o înfăţişare tristă, ci cu o înfăţişare împodobită va înşela lumea, până va deveni Împărat“.
Cu acest tip de înţelegere filozofic şi patristic a realităţii lui Antihrist, Arhiepiscopul Averchie a înţeles că nu trebuie neapărat să trăieşti atunci când el va domni pentru a-l urma (în sens figurat şi totuşi foarte real). Unii pot fi atraşi de ceea ce Antihrist reprezintă –falsificarea creştinismului – de ceea ce au în comun cu el: absenţa interioară a lui Hristos.
Scopul a tot ceea ce oferă Hristos este de a-i pregăti pe oameni pentru Împărăţia Sa cea Cerească, în timp ce scopul lui Antihrist este să lege cât mai bine posibil pe oameni de acest pământ. Această diferenţă, deşi foarte simplă şi clară, poate să fie observată cu dificultate, de vreme ce Antihrist însuşi – ca mulţi din predecesorii săi – va fi în aparenţă foarte “duhovnicesc”, legând pe oameni de cele pământeşti prin chiar manifestarea exterioară a lucrurilor menite să-i ducă în rai. Imitarea creştinismului va fi observată doar de aceia care au păstrat o “simţire” despre ceea ce este intrinsec lumesc şi stricăcios şi ceea ce este ceresc şi veşnic.
“Apostazia” de care vorbea Arhiepiscopul Averchie este chiar pierderea acestui discernământ şi acestei dorinţe.
Din nou, Sf. Efrem Sirul scrie că, atunci când va veni într-adevăr Antihrist nu va fi văzut aşa cum este de fapt de cel “care are în minte vicleniile acestei lumi şi iubirea de cele pământeşti… cel care este totdeauna prins de grijile acestei lumi, chiar de va auzi nu va crede şi va dispreţui pe cel care va spune aceste lucruri. Dar drepţii vor fi întăriţi, pentru că ei au dispreţuit toate grijile acestei vieţi“.
Un creştinism fără “sare” este plin de lumescul care se pretinde duhovnicesc. Şi să-i acorzi creştinismului atributul de lumesc, înseamnă să-l faci vulnerabil la chemarea lui Antihrist.”
(fragmente din articolul scris de membrii Frăţiei Sf. Gherman din Alaska, avand supra-titlul“Let Us Not Be Robbed” (“Sa nu ne lasam jefuiti“) si subtitlul “One Man in the Face of Apostasy” (“Un om in fata apostaziei, Arhiepiscopul Averchie de Jordanville“) preluat de pe un site american dedicat parintelui Seraphim Rose, ,,The Orthodox Word”).
Strana Ortodoxă 
Comentariile sunt închise.