”Mândria omenească zice: noi facem, noi realizăm, și începem să construim turnul Babel.
Îi cerem Lui Dumnezeu socoteală pentru faptele Lui, vrem să fim conducătorii lumii, visăm la tronuri dincolo de nori – însă nimeni și nimic nu se supune lumii și neputința omenească se dovedește cât se poate de clar o experință amară. Urmărind experiența aceasta în istorie,și în anichitate, și în contemporaneitate, am ajuns la concluzia că nepătrunse sunt pentru noi căile Proniei lui Dumnezeu, că nu le putem înțelege și de aceea trebuie cu toată smerenia să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Aceasta este prima concluzie. Urmează a doua.
Nimeni și nimic nu-l poate vătăma pe om, dacă el însuși nu se vatămă pe sine și, dimpotivă, pe cel ce nu renunță la păcat, nicio mie de mijloace mântuitoare nu îl pot ajuta. Prin urmare, singurul rău este păcatul. Iuda a căzut, aflându-se alături de Măntuitorul, iar dreptul Lot s-a mântuit, trăind în Sodoma.
Aceste gânduri și altele asemenea lor îmi vin în minte când citesc Sfinții Părinți și uneori privesc cu mintea la cele din jur.
Ce va fi? Cum va fi? Când va fi? Dacă se va întâmpla ceva – încotro vom apuca? Dacă va începe prigoana – unde vom găsi întărire și mângâiere duhovnicească?
O, Doamne, Doamne! Și o nedumerire cumplită îți învăluie sufletul când vrei să prevezi totul cu mintea ta, să pătrunzi în taina viitorului, necunoscut nouă și tocmai de aceea înfricoșător. Mintea este neputincioasă. Planurile ei, mijloacele născocite de ea – sunt vise copilărești.
Omul se trezește și totul dispare, lovit de crunta realitate. Și toate planurile se năruiesc. Unde este așadar, nădejdea?!
Nădejdea este în Dumnezeu. Domnul este nădejdea mea și scăparea mea! Dacă mă las pe mine și tot ce mă înconjoară în voia lui Dumnezeu, îmi găsesc pacea sufletului meu. Dacă mă las în voia lui Dumnezeu, Dumnezeu va face voia Lui cu mine. Iar ea este întotdeauna bună și desăvârșită. Dacă eu sunt al lui Dumnezeu, Domnul mă va ocroti și mă va mângâia.
Dacă pentru folosul meu mi se trimite vreo ispită – binecuvântat fie Domnul Care îmi lucrează mântuirea mea. Chiar și în vâltoarea necazurilor Domnul îmi poate da mare și preaslăvită mângâiere… Așa gândesc eu, așa simt eu, aceasta urmăresc și așa cred. Auzind acestea, să nu crezi că am trecut prin multe necazuri și ispite. Nu, mie mi se pare că încă nu am văzut necazurile. Chiar dacă am avut niște încercări care, în aparență, la o privire de ansamblu, au fost oarecum triste, totuși ele nu nu mi-au pricinuit dureri puternice, nu mi-au provocat necazuri, de aceea nu le pot numi suferințe. Dar nu închid ochii la ceea ce se întâmplă, nici la ceea ce va fi, ca să-mi pregătesc sufletul pentru ispite, ca să pot spune cu cuvintele psalmistului: ,,gata am fost și nu m-am tulburat”.’‘
******************************************
”Mă duc la mormintele stareților răposați, mă închin înaintea lor, cer ajutorul rugăciunilor lor, iar pentru ei cer de la Domnul fericire veșnică în cer. Mormintele acestea spun multe cugetelor și inimilor noastre – dinspre aceste morminte reci adie un aer cald. Înaintea privirilor minții se înalță minunatele chipuri ale răposaților titani ai duhului. Zilele acestea nu o dată mi-am amintit de batiușca Varsanufie. Mi-am amintit cuvintele lui, învățătura lui, pe care mi-a dat-o o dată și, poate, nu numai o dată. Îmi spunea: ,,Apostolul poruncește: ,,Cercetați-vă pe voi înșivă și vedeți dacă aveți credință” și continua: ,,Uitați ce spune același apostol: ,,Călătoria am săvârșit, credința am păzit, de acum mi se pregătește cununa”. Da, mare lucru să-ți păstrezi credința. De aceea vă spun și eu, cercetați-vă pe voi înșivă și vedeți dacă aveți credință. Dacă vă păziți credința – puteți avea bună nădejde cu privire la soarta voastră”.
Când mi-a spus toate acestea răposatul stareț,și mi-a spus frumos, cu însuflețire, pe cât îmi aduc aminte, seara, la lumina liniștită a candelei, în chilia lui dragă și plăcută, am simțit că îmi spune ceva minunat, înalt, duhovnicesc. Mintea și inima mea au absorbit cu lăcomie cuvintele lui…
Și înainte auzisem această cugetare apostolică, dar nu produsese asupra mea un asemenea efect, o asemena impresie. Mă întrebam ce este deosebit în a-ți păstra credința? Eu credeam, și credeam ortodox. Nu aveam nici o îndoială. Însă atunci am simțit – nu spun că am înțeles,ci numai că am simțit – că în cugeterea aceasta există ceva măreț, ceva cu adevărat măreț, ca în pofida tuturor ispitelor, a tuturor încercărilor vieții, a tuturor smintelilor, să păstrezi în inima ta focul sfintei credințe nestins, și nestins până la moarte, căci s-a spus:,,călătoria am săvârșit”, adică toată viața pământească a trecut, s-a terminat. A fost parcurs drumul care trebuia parcurs. Mă aflu deja la granița vieții pământești.
Dincolo de mormânt va începe o altă viață, pe care mi-a pregătit-o credința ce am păzit-o.
Călătoria am săvârșit, „credința am păzit”. Și mi-a poruncit minunatul stareț să mă cercetez din când în când și să văd dacă mă aflu în adevărurile credinței ortodoxe, ca să nu mă abat de la ele fără să-mi dau seama. M-a sfătuit, printre altele, să citesc ,,Catehism Ortodox” al mitropolitului Filaret și să fac cunoștință cu,,Mărturisirea de credință ortodoxă a patriarhilor răsăriteni”.
Astăzi, când stâlpii Bisericii Ortodoxe Ruse au început să se clatine, văd cât de prețioasă este învățătura starețului. Acum a veni parcă vremea încercării – să se vadă dacă suntem în credință sau nu. Trebuie să știm știm și faptul că își poate păzi credința numai acela care crede sincer și cu înflăcărare, căruia Dumnezeu îi este mai scump decât orice. Iar aceasta, ultima, poate exista numai în cel care se păzește de tot păcatul, care își păstrează curăția.
O, Doamne! Păstrează-mă în credință cu harul Tău! Căci ideea despre putința păstrării credinței numai în curăție nu este a mea – aceasta este învățătura Evangheliei și a Sfinților Părinți. Iată ce se spune în Sfânta Evanghelie de la Ioan (cap.3, 19-21):
,,Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite”.
Lumină aici Hristos Se numește pe Sine. El a încercat să-i convingă pe iudeii contemporani să renunțe la dobândirea slavei de la oameni, în care este cu neputință dobândirea slavei de la Unicul Dumnezeu, în care omul este inapt pentru credință. Ei doar au râs…
,,Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții și slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutați?” (Ioan 5, 44).
Și episcopul Ignatie Brianceaninov, făcând referire la aceste cuvinte evanghelice, spune că la fel ca celelalte patimi, patima slavei deșarte nimicește credința în inima omului. Asemenea lor ea face inima inaptă pentru credința în Hristos, pentru mărturisirea lui Hristos…
De aceea cer cu stăruință sfintele tale rugăciuni, ca să mă păzească Domnul de tot răul, adică de păcat sub toate aspectele lui. Atunci nici o împrejurare exterioară nu mă va putea vătăma.”
Sursa: Starețul Nicon de la Optina, Sfaturi în vremuri de prigoană, Editura Egumenița, 2009
Strana Ortodoxă 
Comentariile sunt închise.