Cum am întrerupt – eu și toată familia mea – comuniunea cu ereticii ecumeniști?

De fiecare dată când ispititorul sapă la temelia credinței mele, mă refugiez în amintirea zilelor în care Dumnezeu m-a scos din Egiptul păcatelor, „cu mână tare și cu braț înalt.” Atunci, după aproape 40 de ani de trăire lumească, de desfătare în păcate, într-o țară îndepărtată – țara păcatelor, mi-a revenit în minte gândul copilăriei, gândul la Dumnezeu. Crezusem că Dumnezeu a existat atâta timp cât eu m-am gândit la El, apoi El a încetat să mai existe, pentru că eu aveam alte treburi…

Robim gemând, în lanțurile duhului nesătul al acestei lumi. Noi suntem mințiți, manipulați, furați, ținuți în întuneric chiar de către semeni ai noștri din Biserică sau din afara ei și îi întrebăm resemnați, precum L-a întrebat Ponțiu Pilat pe Hristos: Ce este adevărul…?

Nu, nu aștept răspuns, pentru că iarăși voi fi direcționat pe o pistă falsă…

M-am hotărât. Îl voi întreba chiar pe El. Și I-am spus așa:

– Nu Te las până nu-mi descoperi adevărul. Și El mi-a descoperit ADEVĂRUL.

De atunci am început să particip în fiecare duminică la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Biserica Ortodoxă. Mi-am găsit un povățuitor duhovnicesc, un părinte tânăr, dar blând și înțelept, așa cum scrie în Patericul Egiptean: „un tânăr-bătrân” și împreună cu familia ne mărturiseam și ne împărtășeam cât de des puteam.

Savuram îndeosebi cuvintele de învățătură rostite după citirea pericopei evanghelice din duminicile sau din sărbătorile de peste an, de unde, din cărțile scrise de-a lungul celor 2.000 de ani de creștinism de către Sfinții Bisericii, aflam cu bucurie că doar Credința Ortodoxă este mântuitoare și că doar în Biserica Ortodoxă Adevărul se află nealterat.

Mergeam în pelerinaje, la moaștele Sfinților Bisericii, la părinți îmbunătățiți duhovnicește: trăiam Ortodoxia cu intensitate și cu bucurie.

Despre faptul că urma să aibă loc un Sinod în insula Creta, la Kolimbari, în iunie 2016, nu am aflat de la preoții  Bisericii, de pe web-site-ul Patriarhiei Romane sau din mass-media oficială, așa cum era de așteptat, pentru un asemenea eveniment, ci de pe câteva bloguri, prin intermediul cărora unii preoți sau credincioși mai râvnitori, apărători ai dreptei credințe, cunoscători ai Sfintelor Canoane și ai dogmelor Bisericii, încercau să ne lumineze.

Înainte de a-mi face vreo părere despre cele ce urmau a fi discutate la acest “sinod”, am privit sigla atribuită lui și am rămas șocat: era ceva asemănător unei mitre papale. Documentându-mă am aflat cu stupoare că ascunde multe simboluri oculte, de fapt citind documentele am realizat că sigla exprimă exact ceea ce s-a hotărât acolo. Cu toții eram revoltați de ceea ce urma să se semneze la acea întrunire: eu, familia mea, duhovnicul nostru, prietenii, cunoștințele… Aflând că de la acest eveniment important vor lipsi patru Patriarhii, duhovnicul nostru, care slujește chiar la catedrala patriarhală, ne-a asigurat că delegația Patriarhiei Române va merge doar într-o plimbare, am răsuflat ușurat…

Printr-o conjunctură oarecare primisem, cu ceva timp înainte, o binecuvântare scrisă de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pentru că-mi iubesc Biserica. Da, este adevărat, imi iubesc Biserica, căci este a lui Hristos, chiar și fără binecuvântări, astfel încât, după aflarea trădării din Creta, am înapoiat duhovnicului meu, spre a fi restituită emitentului, acea binecuvântare scrisă. Nu-mi mai era de trebuință, acum se transformase într-o rea-cuvântare, chiar cu semnătură. Duhovnicul ne-a asigurat că nici el nu este de acord cu cele aprobate la „Sfântul și Marele Sinod” și că are și el, asemenea nouă, cuget ortodox.

Preoții de prin majoritatea bisericilor pe unde mergeam ne asigurau, doar atunci când erau întrebați, că nu este nimic grav și să nu-i judecăm pe episcopii care au semnat sau au luat act de „sinodul din Creta”, ci să fim foarte atenți… și să avem răbdare.

Neliniștea începea să-și facă loc în sufletul meu. Citeam documentele viclene aprobate în Creta și nu înțelegeam nimic. Le reciteam apoi și iarăși nu înțelegeam nimic. Adevărul era foarte bine disimulat, iar minciuna, erezia era împachetată în foarte multe și frumoase învățături ortodoxe.

Am citit hotărârile câtorva din cele șapte Sinoade Ecumenice: sunt simple, concise, pe înțelesul tuturor. Se pare că Dumnezeu, între timp, se răzgândise, nu mai voia să se facă înțeles și celor mai simpli(?); începând cu acest „sinod”, Dumnezeu rămăsese accesibil doar celor care au studiat teologia. Dar eu știam că El este smerit. De atâtea ori S-a coborât și până la nivelul unei desfrânate, al unui tâlhar, al meu…

După momentul Creta lucrurile au luat o turnură neașteptată. Aceiași preoți pe care îi frecventasem până atunci au început să spună lucruri noi. Astfel am aflat că ei credeau că toate credințele sunt căi spre mântuire, că Origen este un model de dăruire, că papistașii au rugăciuni de exorcizare mai frumoase, mai puternice și mai cuprinzătoare decât ortodocșii, că iadul există doar în sens literar, metaforic sau cel mult ca neliniște a conștiinței, că avem sărbători noi precum cea a pământului, a mediului înconjurător etc., că și sectele au un pic de har, de adevăr.

Aș fi vrut să mă împotrivesc, să ripostez, să-l întreb pe preotul de la biserica Apostol „din Tăbaci”: dacă toate credințele sunt mântuitoare, atunci de ce a mai murit Hristos? Să-l întreb pe preotul tânăr de la biserica Eroilor: dacă îi plac așa de mult rugăciunile papistașilor, de ce s-a făcut slujitor al lui Hristos și nu al papei? Să-l întreb pe preotul bătrân de la biserica Sfântul Gheorghe Nou despre relatările din Pateric ale sfinților despre iad, să-l întreb pe diaconul Mihail de la bisericuța Bucur: când a fost canonizat mediul înconjurător?

Eram din ce în ce mai confuz.

– Cum poate Maica Domnului să fie Născătoare de Dumnezeu și în același timp să nu fie?

– Cum poate avea Biserica drept cap al său și pe Hristos și pe papa în același timp?

– Cum este cu putință ca Biserica să cinstească și să hulească Sfânta Cruce în același timp?

– Iar dacă papa este infailibil, este asemenea lui Iisus Hristos, este un fel de dumnezeu suprem, așa cum s-a stabilit la Conciliul II Vatican, mai avem nevoie de adevăratul Dumnezeu? Căci unindu-ne cu ei am dobândi un alt dumnezeu.

Întrebările de acest fel dădeau năvala în mintea mea și eram din ce în ce mai contrariat. Credința mea ca o stâncă în Dumnezeu, în Preasfânta Treime, începea să se dilueze, să se risipească.

– Oare când m-au mințit slujitorii Bisericii noastre? Când mi-au spus că Ortodoxia este singura credință mântuitoare și cea care deține adevărul neschimbat sau acum, după “sfântul și marele sinod”, când ei au început să-mi spună că toate credințele sunt mântuitoare și că toate dețin câte o parte din adevăr și ca atare trebuie redobândită unitatea pierdută a Bisericii? Indiferent dacă m-au mințit înainte sau după “sinod”, ei nu mai prezentau încredere pentru mine, nu le mai puteam încredința inima mea.

Savuram cu nesaț orice informație despre preoți, monahi sau monahii și mireni care se opuneau “sfântului și marelui sinod” și întrerupeau comuniunea cu cei care au trădat sau au fost de acord cu trădarea din Creta. Citeam pe nerăsuflate mărturisirile lor de credință. Eram entuziasmat că oameni simpli, mireni se opuneau cu tărie fiarei ecumeniste. Căutam neobosit trimisul lui Dumnezeu care să direcționeze lupta pe calea împărătească, lăsată nouă moștenire de către Sfinții Părinți.

Dezbinarea celor care au intrat în lupta cu ecumenismul m-a adus cu picioarele pe pământ. Fusesem idealist. De fapt, nu avusesem criterii sănătoase de căutare. Din acel moment am început să fac distincția între teologia învățată la facultate și cea pecetluită prin trăire duhovnicească, între „teologii”gălăgioși, infiltrați cu scopul de a zădărnici lupta cu fiara ecumenistă și mărturisitorii cu inima curată ai lui Hristos, căutam pe acei mărturisitori care nu sunt stăpâniți de mândrie, care răsplătesc răul cu bine, care au intrat în lupta aceasta cu sinceritate, iar nu cu vreun scop anume: căutam chipul lui Hristos în ei.

În tot acest timp nu încetam, în neputincioasele mele rugăciuni, să-I cer lui Dumnezeu să-mi descopere Adevărul, să mă păzească în Adevărul Său, să mă ferească de erezie, de rătăcire, de înșelare sau de schismă.

Înainte cu aproximativ o lună de trecerea la cele veșnice a părintelui Proclu Nicău ne-am hotărât toată familia să-l vizităm și să-l întrebăm despre „sinod”. Prinsesem drag de acest părinte cu viață sfântă în urmă cu câțiva ani, când ne-a primit cu multă dragoste și căldură, ne-a mișcat smerenia și simplitatea lui.

Părintele Proclu ne-a spus, în stilul său caracteristic, jovial – cu dulce grai moldovenesc – că nu a visat nimic, dar că sinodul din Creta nu este de la Dumnezeu, apoi ne-a binecuvântat și s-a rugat lui Dumnezeu și Maicii Domnului, pe care o iubea foarte mult, să ne descopere adevărul.

Rugăciunile părintelui cu viață sfântă începuseră să-și arate roadele. După plecarea de la dânsul am ajuns la părintele Macarie Banu de la schitul Oituz, județul Bacău, primul de altfel care întrerupsese pomenirea episcopului Ioachim Băcăoanul, pentru erezie. Starețul ne-a sfătuit să scriem pe pomelnicele pe care le dăm preotului la Sfânta Liturghie sau la orice altă slujbă săvârșită în biserică, că nu suntem de acord cu „sinodul”din Creta, iar dacă ne vor da afară dintr-o biserică, să mergem în alta, după spusele Mântuitorului: „dacă vă vor prigoni într-o cetate, mergeți în alta”. Ne-a mai spus, printre altele, să avem în vedere și posibilitatea de a sta și a ne ruga acasă. Am început de atunci să scriem, pe pomelnicele pentru vii, că nu suntem de acord cu “sinodul din Creta”.

Reacțiile preoților care primeau aceste pomelnice nu s-au lăsat așteptate, deși mai erau câte unii dintre ei care, din diplomație, pentru că ne cunoșteau demult, se stăpâneau din răsputeri, dar își delegau diaconii sau co-slujitorii de ocazie să comenteze, alții puneau presiune asupra noastră în diferite moduri.

Nici duhovnicul nostru nu a fost prea încântat de această decizie, dar fiind un om delicat și duhovnicesc ne-a binecuvântat să urmăm propriei noastre conștiințe.

Cu cât timpul trecea, presiunea devenea din ce în ce mai mare, iar puterea noastră de a ne opune vicleanului „sinod” devenea din ce în ce mai anemică, puterile sufletești de împotrivire erau din ce în ce mai vlăguite, mai stinse. Într-o oarecare măsură ne obișnuiserăm cu ideea, singura noastră împotrivire față de momentul Creta rămăsese scrisul pe pomelnice, devenise ceva mecanic. Era încleștarea dintre o fiară puternică și o mică oaste formată din trei oameni storși de vlagă duhovnicească. Ne mai agățam de o ață pentru a nu cădea în prăpastie

Doamne, fă să nu se rupă acest fir de ață!

Era, de fapt, o linie trasă între ortodoxie și erezie. Nu era o ață, era o linie ca o ață, era un zid, unul de netrecut, era zidul dinspre erezie, era zidul dinspre iad.

Unii clerici ne priveau cu suspiciune, ca pe niște cai troieni ai Patriarhiei, alții cu dispreț, alții înjurau, alții ne asigurau că au „cuget ortodox”, alții că nici ei nu sunt de acord cu „sfântul și marele sinod”, alții că nici nu-l iau în considerare; oricum toți trăgeau de acest fir de ață. Trebuia rupt. Din zid începuseră să cada pietre una câte una. Loviturile cădeau din toate părțile ca ploaia asupra zidului care înconjura cetatea sufletelor noastre. „De n-ar păzi Domnul cetatea în zadar ar priveghea cel ce o păzește.”

– Doamne, păzește și cetatea aceasta, ține-ne în Adevărul Tău, ferește-ne de erezie, de rătăcire, de înșelare și de schismă (altă sperietoare).

– Doamne, cine va putea trece prin acest văzduh plin de duhuri rele?

– Stați pe poziții, vă spunem noi ce nu este schisma, dar vă spunem când vrem noi. Voi să fiți pregătiți ca și cum ați ști voi ceva…, nimeni nu va bănui. Camuflați-vă printre ecumeniști, la slujbele lor, în comuniune cu ei, sub acoperire, așteptați semnalul nostru, care s-ar putea să vina în viața aceasta, noi veghem la temelia ortodoxiei, de fapt… eu. Cam așa spunea într-o predică părintele Macarie Banu. Nu mai era același om pe care îl întâlnisem în urmă cu câteva luni, era altul, între timp se întâmplase ceva…

Pentru întreaga Ortodoxie era suficientă mărturisirea sfinției sale prin faptul că nu-și mai pomenea episcopul vânzător de Dumnezeu la sfintele slujbe, noi, oamenii simpli nu aveam voie să întrerupem comuniunea cu erezia, ar fi fost schismă.

– Doamne, dă-mi să Te mărturisesc în fiecare clipă a vieții mele!

– Doamne, dă-mi să-mi petrec fiecare clipă a vieții mele cu Tine, ziua și noaptea să mă gândesc la Tine, să Te slăvesc pe Tine, să vorbesc cu Tine, să mă rog Ție!

– Doamne, dă-mi să-mi petrec veșnicia cu Tine!

Părintele nostru duhovnic începuse să fie îngrijorat pentru noi. Chiar ne iubea. Ne vedea frământările și neliniștea sufletească, încerca din răsputeri să ne ajute. Am văzut asta, dar nu știa cum, avea el însuși nevoie de ajutor. Totuși povățuirea pe care ne-o dădea la scaunul de spovedanie dădea roade, Domnul Hristos chiar lucra prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Deci părintele avea preoție, avea har…, nu mai înțelegeam nimic. Este har în Biserică? Păi nu sunt în comuniune cu episcopii care au semnat sau au luat act de hotărârile „sinodului din Creta”?  Unii ziceau că este har în Biserică, alții că nu mai este, unii spuneau că Tainele sunt valide, alții că sunt invalide, alții spuneau chiar că sunt inexistente. M-am întors de unde am plecat:

Robim gemând pântecelui nesătul al mamonei. Suntem mințiți, manipulați, furați, ținuți în întuneric chiar de semeni ai noștri din Biserică sau din afara ei și îi întrebăm resemnați: Ce este adevărul…?

Nu, nu aștept răspuns de la voi, pentru că iarăși mă veți direcționa pe o pistă falsă…

M-am hotărât. Voi întreba chiar Adevărul. Și I-am spus așa:

– Doamne, nu știu la cine să mă duc să-mi descopere Adevărul. Ecumeniștii zic că nu s-a întâmplat nimic, că nu s-au adoptat dogme noi și că în Creta de fapt s-a mărturisit credința ortodoxă, iar cei care s-au îngrădit de erezie, întrerupând comuniunea cu ecumeniștii, sunt dezbinați și ne manipulează cu schisma. Te rog să-mi descoperi Tu adevărul. Înțelege-mă că nu mai am unde să mă duc, dar Te rog să mă încredințezi! Nu Te las până nu-mi descoperi adevărul. Tu știi că Te iubesc cu iubirea pe care Tu mi-ai dăruit-o, dar cetatea nu mai rezistă, ajută-mă!

Într-o duminică ne-am împărtășit, toată familia, la bisericuța Bucur. În momentul în care părintele se pregătea să-mi dea Trupul și Sângele Domnului, l-am privit cu altfel de ochi. Mi se părea, oarecum, caraghios. Am alungat din mintea mea acest gând și m-am împărtășit. Din acel moment o ispită foarte puternică dădu năvală asupra minții mele. Erau niște gânduri foarte insistente care se străduiau din răsputeri să-mi schimbe starea de spirit, în rău. În zadar puneam gânduri de împotrivire sau le ignoram, deveneam din ce în ce mai tulburat. Nici rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” nu mă ajuta. Mă simțeam ca și cum aș fi avut încolăcit în jurul gâtului un șarpe, iar pe suflet o piatră. Șarpele strângea din ce în ce mai tare, iar piatra devenea din ce în ce mai grea.

Într-adevăr de ceva timp plecam tot mai tulburați de la Sfânta Liturghie și ne certam de fiecare dată după ce ne împărtășeam, când ajungeam acasă, dar de data aceasta era prea mult…

Mă cercetam să văd unde am greșit: ne spovediserăm în seara de dinaintea acelei duminici, nu uitasem nimic… mai ales că scrisesem toate păcatele pe o listă, îmi citisem canonul, atât seara cât și dimineața… Trebuia neapărat să le zic preoților ceva, să-i cert, să-i tulbur, să mă descătușez, să eliberez acel șarpe care strângea cu putere, să eliberez inima de sub piatră.

Soția mea remarcase războiul care se dădea în mine, dar m-a abordat cu înțelepciune, pentru a nu-mi da prilej de refulare. Toată ziua aceea a fost un coșmar, abia la lăsatul serii începusem să-mi revin puțin câte puțin. Din acel moment m-am răzvrătit. Dacă Iisus ne-a spus într-una din învățăturile Sale: „Și care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare îi va da piatră? Sau dacă îi va cere pește, oare îi va da, în loc de pește, șarpe? Sau dacă-o va cere un ou, îi va da scorpie? Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care Îl cer de la El!”, eu de ce nu am primit Duh Sfânt, ci am primit osândă?

Suntem legați de duhul ecumenist cu multe și nevăzute legături: unii nu vor să-și piardă parohia, funcția, alții diaconia, alții sunt paraclisieri, alții cântă la strană, alții vând lumânări, alții primesc pomană etc. Legătura noastră cea mai puternică era faptul că fiul nostru, care este în clasele primare, cânta în biserică. Avea câteva cântări pe care reușise să le învețe la orele de canto, pe care le făcea în particular, iar noi ne gândeam că, chiar dacă cei la care mergeam la slujbă erau ecumeniști, în altă parte copilul nostru nu ar avea unde să cânte muzică psaltică. În duminica aceea Dumnezeu a rupt legătura. Copilului nu i-au mai ieșit cântările, spre mâhnirea credincioaselor care le așteptau cu nerăbdare, iar din acea zi nu a mai putut cânta. Eu sufeream cel mai mult pentru asta, dar cu timpul am acceptat voia lui Dumnezeu.

M-am hotărât să nu mă mai spovedesc sau împărtășesc, cel puțin pentru o perioadă și bineînțeles familia mi-a urmat exemplul. Începuserăm să mergem în fiecare duminică la o altă biserică din oraș, oricum erau foarte multe lăcașuri de cult nevizitate de noi, unele chiar monumente istorice.

Căutam duhovnici cu viață îmbunătățită pentru a ne elibera din acest malaxor spiritual. Am mers la părintele Irineu Curtescu, știindu-l un bun duhovnic. Sfinția sa ne-a confirmat că sinodul din Creta este eretic, dar ne-a spus și că nu avem voie sa judecăm ierarhii, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmașii noștri, așa ne învață Domnul, și mai ales nu trebuie să ne pierdem încrederea în Biserică!

Hidra ecumenistă își întindea tentaculele tot mai mult, începuse să pătrundă în cele mai intime fibre ale Bisericii. Predicile preoților deveneau din ce în ce mai neortodoxe, în special preoții sau diaconii tineri se conformau noilor directive trasate direct sau indirect de cei care îi stăpâneau. Eram consternat să vad că unii dintre ei făceau chiar mai mult decât li se pretindea; voiau, probabil, să se facă remarcați.

Într-o duminică am nimerit la biserica Krețulescu. Nu știam cine slujește acolo, abia mai târziu aveam să aflu că slujea chiar prodecanul Facultății de Teologie Ortodoxă din București și un alt preot co-slujitor, dar atunci nu-l cunoșteam. Mi-a atras atenția felul în care părintele prodecan spovedea o credincioasă care, întrebată fiind ce păcate are, a zis cu voce mai tare că nu are niciunul, iar el a dezlegat-o de… lipsă de păcate.

Am dat pomelnicele la Sfântul Altar și ne-am așezat liniștiți într-un loc retras din pronaos, ascultând slujba Utreniei. La un moment dat părintele prodecan Răducă a ieșit pe ușile împărătești cu niște pomelnice în mână și a întrebat, oprind slujba:

– Cine a dat un pomelnic la Sfântul Altar care începe cu numele: Ioan preotul, Sabina preoteasa…

Chiar și acum, în momentul în care scriu, retrăiesc acele emoții. Picioarele începuseră să mi se înmoaie, firicele subțiri de transpirație rece îmi coborau pe tâmple, sângele dădu năvală ca un torent în cap, iar inima îmi bătea cu putere. În tot trupul îmi vibra o stare de emoție care mă făcea să fiu foarte slăbit. Dar timpul nu mai avea răbdare cu mine, gândurile dădeau năvală în minte, intensificându-mi starea, mă făceau ca o morișcă:

– Ce, credeai că-L vei păcăli pe Dumnezeu? Ai scris mecanic, fără să îți asumi cele scrise! Nu ai puterea să mărturisești… ai putea să taci, să nu recunoști, îmi spunea gândul de la cel viclean.

Dacă aș afla undeva o crăpătură în pământ să mă ascund… sau dacă m-aș putea face invizibil…

Dumnezeu nu se lasă păcălit. Trebuia să demonstrez prin faptă ceea ce scrisesem pe pomelnic: nu sunt de acord cu „sinodul” din Creta.

M-am deplasat în centrul bisericii care, cu scaunele așezate pe rânduri de-a stânga și de-a dreapta, ca într-o catedrală papistașă, arăta ca un inchizitoriu.

– Eu am scris!

– Ce știi dumneata despre „sinodul” din Creta? Mă luă la întrebări părintele, pe un ton puternic și autoritar.

Toată biserica amuțise. O stare de încordare puternică pusese stăpânire pe toți credincioșii prezenți. Cu o voce stinsă, gâtuită de emoție, aproape șoptită am răspuns

Știu că a fost eretic!

În biserică s-a produs rumoare, câteva credincioase, mai obediente, după felul în care se manifestau păreau a fi intelectuale, m-au apostrofat îngrijorate, dând din cap

Nu-i voie să judeci…Vai, vai, vai…

Preotul, care devenise foarte agitat, reluă cu o voce și mai puternică, făcând semnul sfintei cruci, ca atunci când se binecuvântează poporul, cu mâna în care ținea pomelnicele:

– O să te bată Dumnezeu pentru asta! Cine ești dumneata de vii aici să tulburi liniștea, veniți aici și faceți tulburare și gălăgie, nu lăsați oamenii să participe la slujbele Bisericii, nici nu știți pe ce lume trăiți și vă dați cu părerea despre lucruri care nu sunt de nasul vostru. Acolo au fost oameni sfinți, ce știți voi?!

Dădea spasmodic din mâna cu pomelnice, în semn de binecuvântare, părând că vrea să coboare foc din cer asupra mea. Îmi trecură prin minte cuvintele: „Doamne, voiești să poruncim să coboare foc din cer să-i ardă? Nu știți, oare, fiii cărui Duh sunteți?”

Biserica amuțise din nou

Treci acolo, la locul tău și te roagă, smerit!

Mintea mea concentrase toată această atitudine într-o singură concluzie: „crede și nu cerceta, oaie proastă”!

Totuși Domnul ne-a zis: „căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide”.

Eu am o fire foarte vulcanică, dar acum, de dragul lui Hristos, m-am străduit din toate puterile să fiu cât mai echilibrat. Nu voiam ca lumea să-și facă o părere proastă despre cei care se opun documentelor eretice din Creta.

Priveam la omul din fața mea și înțelegeam că autoritatea cu care îmi poruncea era autoritatea primită de la Hristos. Era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt, iar eu eram atât de mic și de neînsemnat în fața acestui om, în fața acestei autorități, încât mă percepeam ca fiind praf și cenușă, gunoiul pământului, lepădătura lumii.

Mi-aș fi dorit ca acest părinte, slujitor al Dumnezeului Celui Viu, să mă oprească la sfârșitul Sfintei Liturghii și să-mi explice, părintește, unde greșesc și să mă readucă în corabia mântuirii. Poate era nervos că pusesem doar doi lei în pomelnic…

Nu înțelegeam cum am reușit să creez atâta tulburare, zicând cu voce stinsă un singur cuvânt: eretic.

M-am retras liniștit la locul meu sub privirile dezaprobatoare ale enoriașilor.

Ochii tuturor celor din biserică erau ațintiți asupra noastră. Cerul era cât pe ce să se prăbușească asupra mea, asupra noastră. Mi se părea că intru în pământ. Se pare că-i era greu părintelui să citească înaintea lui Dumnezeu că nu este de acord cu sinodul din Creta, el fiind, de fapt, de acord.

Părintele și-a reluat rânduiala bisericească, dar într-un mod foarte ciudat. Venea cu cădelnița foarte aproape de noi și ne tămâia insistent, probabil ne bănuia că suntem posedați de duhuri necurate. Toată lumea ne privea cu dispreț și cu silă.

– Doamne Iisuse Hristoase, ești pe aici, prin preajmă? Fac ce trebuie? Sunt caraghios? Ar trebui, oare, să-mi văd de problemele mele cotidiene?

Dumnezeu este în cer, cum să-mi răspundă mie, gunoiul pământului?! Dar nu toți eram morți atunci în acel loc. Cineva era viu și ne-a spus așa: „Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deșarte, căci pentru aceasta vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Deci să nu vă faceți părtași cu ei. Altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul: umblați ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii este în orice bunătate, dreptate și adevăr, încercând ce este bineplăcut Domnului. Și nu fiți părtași la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiți-le pe față. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, rușine este a le și grăi. Iar tot ce este pe față, se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit, lumină este. Pentru aceea zice: „Deșteaptă-te, cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos. Deci, luați seama cu grijă, cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiți fără minte, ci înțelegeți care este voia Domnului.”

Sfântul Apostol Pavel ni se adresa prin vocea celui care citea apostolul din acea zi. Ne-am uitat unul la celălalt (eu, soția mea și copilul nostru) și am înțeles: vorbea cu noi. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel ne umpluseră de curaj, în fond eram și eu bărbat ca și acest părinte, ba chiar eram mai tânăr și mai verde ca el. Primisem curaj mărturisitor. Da, îl voi înfrunta cu bărbăție.

După citirea pericopei evanghelice, părintele ieșise în fața ușilor împărătești pentru a citi Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. Mi-am scos telefonul mobil, pentru a înregistra cuvântul de învățătură; știam că va vorbi și despre noi. Și într-adevăr nu mă înșelasem, toate discuțiile duceau către sinodul din Creta.

Mi-am adus aminte și de cuvintele părintelui Proclu Nicău, care ne-a zis să ne ferim și să fugim de ei, dar dacă vom cădea în tașca lor, nu avem ce face, trebuie să mărturisim.

Auzind cuvintele pline de elogiu față de „sfântul și marele sinod din Creta”, am început, cu voce tare și plină de curaj, dar cu stăpânire de sine și fără tulburare, să aduc argumente ortodoxe împotriva celor stabilite la acest sinod ecumenist. Mulțimea rămăsese ca paralizată, deja am întrecut orice măsură. Unde s-a mai pomenit ca cineva să vorbească în timp ce vorbește preotul, ba chiar peste el? Nu contează ce spune părintele, așa ceva nu se face.

Dar părintele continua:

– Sunt în biserică unii care habar nu au pe ce lume trăiesc, dar își dau cu părerea despre lucruri peste puterea lor de înțelegere și care nu-i privesc pe ei. Asta este treaba ierarhilor, a clerului. În fond, ce s-a aprobat acolo? Că și celelalte confesiuni eterodoxe sunt biserici, dar biserici ce înseamnă? Înseamnă adunări…

– Dar acele adunări, îi răspund eu, care o hulesc pe Maica Domnului sau Sfânta Cruce sunt tot biserici…?

Mulțimea se săturase de mine, eram de-a dreptul obraznic.

– Domnule, da’ nu ți-e un pic rușine, așa? Vorbești peste părintele?!

– Dar spune erezii, învață neortodox, spune minciuni!

Părintele reluă:

– Cum putem să nu-i considerăm pe catolici ca făcând parte din Biserică, dacă ei ne dau voie să slujim în catedralele lor, sau pe cei care sunt omorâți în Siria pentru Hristos?

– Dacă închiriază ortodocșilor locașurile lor asta le schimbă învățătura cu ceva? îi răspund eu.

– Domn’e, dar nu îți convine nimic din ce spune preotul?

– Ieși, domn’e, afară!

În câteva momente o echipă de vlăjgani ne înconjurară și, sub privirile încurajatoare ale părintelui, începură să tragă de mine, pentru a mă scoate afară din biserică.

– Ce faceți, oameni buni, le spun, mă dați afară din biserica lui Hristos pentru că vă spun adevărul?

– Taci, mă, din gură și ieși!

Mă gândeam totuși în acele clipe cum poate un om duhovnicesc să-mi vorbească așa? Eram totuși frați în Hristos… sau poate că nu…

Multe mâini vânjoase se încleștaseră pe trupul meu și totuși nu mi-am pierdut cumpătul, nu am vrut să mă opun. Încercam să-i conving.

– Dar, oameni buni, preotul spune erezii!

– Și ce dacă, noi vrem să ascultăm erezii!

Totuși o voce bărbătească mai timidă se auzi într-un ungher:

Lăsați-i, domn’e, să stea!

Nu a fost chip să ne lase, ne-au aruncat ca pe niște gunoaie, sub privirile îngăduitoare ale prodecanului.

Cu soția mea au fost, totuși, un pic mai blânzi, ea nu reprezenta un pericol prea mare. Doar au direcționat-o, foarte ferm, către ieșire, deoarece și ea vocifera, aducându-le la cunoștință că cei care acceptă sinodul din Creta sunt în erezie.

M-am reîntors în ușa bisericii și am mai strigat o dată

O să dați socoteală înaintea lui Hristos pentru toate sufletele… pe care le duceți în rătăcire!

Ieșiserăm năuci pe ușa bisericii, nu puteam accepta că am fost dați afară din biserică chiar de semenii noștri. Biserica era a lor în aceeași măsură în care era și a noastră. Este Biserica neamului românesc, este Biserica lui Hristos. Și nici măcar nu apucaserăm să primim binecuvântările…

Am plecat spre casă foarte revoltați și mâhniți, văzuserăm diferiți oameni, în înregistrări video, pe internet, care avuseseră parte de o astfel de tratație, dar nu ne-am gândit nicio clipă că o să ne vină rândul și nouă. Văzând manifestările unora dintre ei, mi se păreau chiar labili psihic. Abia atunci i-am înțeles.

– Doamne, focul pe care ai venit să-l arunci pe pământ, aruncă-l și în inima mea! Fă să ardă inima mea de dorul Tău și de dragostea Ta ziua și noaptea!

Toată săptămâna care a urmat acestui eveniment m-am simțit pustiu și părăsit. Ecumenismul reușise să-mi zdruncine puternic încrederea în Biserică, peste toate acestea se mai adăuga și supărarea fiului meu, deoarece colegii de clasă au râs de el, la ora de istorie, pentru că el a avut curajul să-și recunoască originile divine, îl mărturisea pe Dumnezeu că fiindu-i Creator, spre stupoarea și indignarea lor care, împreună cu doamna, se mândreau că au ca protopărinte o maimuță. De altfel și ora de religie ortodoxă, odată cu evenimentul din Creta, s-a transformat în ora de ecumenism, astfel încât aproape fiecare lecție devenise un front de luptă între argumentele ortodoxe ale fiului meu și cele ecumeniste ale doamnei învățătoare.

Oricum, începusem să dau semne de oboseală în lupta cu cei care îmi cereau să nu mai scriu pe pomelnice.

O persoană foarte apropiată și dragă nouă ne-a zis să dărâmăm acel zid căci, fiind transparent, prin el răzbate prea multă jenă, umilință și dispreț

Doamne, Tu știi că Te iubesc cu iubirea pe care Tu mi-ai dăruit-o, dar cetatea nu mai rezistă, ajută-mă!

În acele zile mi-a venit un gând straniu: „mai bine aș pleca în Egipt!”Dreptul Iosif împreună cu Maica Domnului și cu Pruncul Iisus cum au fugit în Egipt în timpul prigoanei lui Irod? Și atunci, ca și acum, Irod voia să ucidă pruncul. Pentru a nu-i fi ucis Pruncul, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fugit în Egipt, iar acolo nu avea unde să se închine, căci nu erau nici temple și nu putea să aducă nici arderi de tot. Acolo trebuia să se roage în Duh și în Adevăr. Nu s-au dus în Egipt – țara păcatelor – ca să păcătuiască, ci ca să-și salveze viețile și, în primul rând, pe Iisus.

Ecumeniștii vor să omoare Pruncul din inimile noastre, victimele colaterale nu-i interesează, indiferent dacă vor fi mii sau zeci de mii de prunci uciși, de suflete surpate, pentru ei nu au nicio relevanță; Pruncul Iisus trebuie scos din inimile creștinilor, trebuie ucis!

“Nu suntem de acord” – cuvinte simple care, scrise pe o foaie de hârtie de câțiva oameni oarecare, apoi citite de preot înaintea lui Dumnezeu, deveneau scrise în Cer. Tot astfel alte cuvinte, la fel de simple, „suntem de acord”, scrise de oameni mult mai importanți s-au scris și în Ceruri. Liturghie de Liturghie și unii și ceilalți aduceam înaintea lui Dumnezeu jertfa noastră, cuvintele noastre; cuvinte născute din cugetele noastre puse înaintea Cuvântului veșnic. În fața morții nu va fi mai de cinste împăratul ca sluga, vom fi toți egali, însoțiți de cugetele noastre și vom afla cuvintele pe care le-am scris în ceruri.

Când, în timpul rugăciunii, mă străduiesc să zic: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, fără îndoială că intru în comuniune cu El. Dacă aș rosti numele lui satan, cu siguranță aș intra în comuniune cu el, iar dacă pomenesc numele celui care „este de acord” și mă rog cu acela înseamnă că și eu „sunt de acord”, pentru că suntem în comuniune. Dar noi scriam pe pomelnicele noastre ca „nu suntem de acord”, deci aveam cugete diferite.

La sfârșitul săptămânii am simțit nevoia să vorbesc neapărat cu duhovnicul, se strânseseră deja prea multe de spus. Părintele ne-a primit, ca de obicei, cu dragoste, ne-a ascultat și ne-a mângâiat, era singurul care cunoștea cel mai bine frământările noastre și încerca să le găsească o rezolvare. Știa că nu ne mai regăseam liniștea în nici o biserică, căci le cam luaserăm la rând. I-am zis, printre altele, că dacă ierarhii noștri nu se leapădă de semnătura de pe documentele din Creta, atunci intenționez să plec în Egipt. S-a uitat la mine încurcat, nu înțelesese ce încercam să-i spun…, dar nici eu nu știam ce spun.

S-a hotărât în cele din urmă să ne trimită la preotul cu cel mai ortodox cuget din câți cunoștea. Era vorba despre părintele Gheorghe Oprea de la Institutul Parhon. Sfinția sa chiar fusese luat în vedere de conducerea Bisericii pentru faptul că a refuzat să participe la Sfânta Liturghie împreună cu episcopul Ieronim, căci acesta se împărtășise în insula Patmos cu papistașii; în plus, părintele Oprea mai era și un casnic al Sfântului Munte Athos.

De cum am intrat în Paraclisul Spitalului Parhon o atmosferă de înaltă trăire duhovnicească ne-a întâmpinat. Parcă ne aflam într-o mănăstire situată în vârf de munte. Părintele nu ne-a reproșat nimic în legătură cu scrisul de pe pomelnic, ne-a împărtășit, aflând că avem dezlegare, ne-a întărit duhovnicește în lupta cu fiara ecumenistă și cu sistemul antihristic, totul era înălțător. Este drept că pomenea patriarhul eretic, la sfintele slujbe, dar avea cel mai ortodox cuget; asta, pentru noi, conta pe atunci cel mai mult.

Dar orice minune durează numai trei zile. A treia oară, când soția s-a apropiat să primească Preacuratele Taine ale Domnului, părintele a întrebat-o cu blândețe dacă ea este cea care a scris pe pomelnic că nu este de acord cu „sinodul din Creta”, iar ea a recunoscut. El i-a propus să rămânem după Sfânta Liturghie să purtăm o discuție în legătură cu acest subiect. După ce toată lumea a fost miruită a început și conversația noastră.

Părintele Gheorghe ne-a întrebat dacă pentru el am scris sau cu alt scop, deoarece nici dânsul nu este de acord cu „sinodul” din Creta, iar dacă îl considerăm eretic, de ce ne-am mai împărtășit din mâna lui?

I-am zis că nu sfinției sale îi era adresat pomelnicul, ci lui Dumnezeu, dânsul fiind doar intermediarul. Pe măsură ce discuția a avansat, el m-a prins de mână cu blândețe, probabil pentru a-mi simți starea de spirit. Am avut aceeași intuiție pe care o avusesem la biserica Krețulescu: părintele voia să afle dacă sunt stăpânit de vreun duh necurat.

Pentru cei care luptă împotriva ecumenismului a spus mai multe epitete, în Sfântul Munte nu este erezie, iar Gheron Sava Lavriotul este un înșelat, pentru că nu are voie să iasă fără ascultare din Sfântul Munte decât pentru erezie. Pe un ton neconvingător i-am spus că poate el, monahul Sava, consideră ecumenismul erezie. Nu am mai primit niciun răspuns. Atitudinea pe care părintele ne asigura că o are față de acest eveniment istoric era de ignorare(deși înainte de sinod au făcut priveghere în această bisericuță ca să nu mai aibă loc adunarea din Creta, iar apoi au făcut priveghere să se oprească dezbinarea) deoarece, spunea el, s-a încălcat sinodalitatea Bisericii și ceea ce s-a petrecut în Creta nu a fost nici măcar sinod panortodox.

Printre alte multe povețe, ne-a mai atenționat că războiul încă nu a început, că sunt foarte mulți preoți care și-ar da viața pentru Hristos și pentru dreapta credință, noi însă am ieșit din tranșee prea devreme, iar când va începe lupta vom fi primii care vor cădea. Cea mai bună strategie, după părerea lui? Tupilați în tranșee.

Legat de scrisul pe pomelnice, acesta, în viziunea lui, era un drum greșit, mai ales că nici el nu era de acord cu „sinodul” din Creta. Cu drag ne va accepta în biserica pe care el o păstorește, va trebui însă să reanalizăm poziția buclucașelor pomelnice

Oricum, zise sfinția sa, nici nu-l consider sinod, fac abstracție de el!

Nu mai era cazul să scriem nimic pe pomelnice deoarece aflaserăm, în sfârșit, locul unde domnea același cuget ortodox ca al nostru. Părintele nu accepta sinodul din Creta. Și el, ca și părintele prodecan, unul vulcanic, celălalt cu blândețe, mă orientau spre a mă conștientiza că sunt stăpânit de o neliniște, luând fiecare din ei a priori o atitudine adecvată acelei stări.

I-am mulțumit și mi-am cerut iertare pentru vreo eventuală tulburare, însă m-a asigurat că nu s-a tulburat în niciun fel. Părintele cu cel mai ortodox cuget din câți am cunoscut a reușit să mă aplece până la pământ. Mă  convinsese. Mă hotărâsem ca începând de data viitoare să nu mai scriu pe pomelnic „nu sunt de acord cu sinodul din Creta.” De fapt, parcă aș fi vrut atunci să-i cer pomelnicul și să tai acea propoziție de început. În plan virtual zidul căzuse, era primul pas, urma cel de-al doilea: surparea lui propriu-zisă și a noastră.

Toată familia răsufla oarecum ușurată, bine că am fost înșelați, iar părintele ne-a deschis ochii. Este mai bine să fim înșelați decât să mai suportăm atâta umilință și dispreț, deja obosiserăm cu toții. Totuși, despărțindu-mă de el, puterile sufletești mi se revigorau. Ne miram de ce toată lumea încearcă să ne convingă să nu mai scriem pe pomelnice că nu suntem de acord cu „sinodul” din Creta? De ce erau așa de importante câteva cuvinte scrise pe o foaie de hârtie? Oare, scrisul pe o hârtie contează atât de mult înaintea lui Dumnezeu? Probabil că da, din moment ce lepădarea s-a făcut tot prin semnătură. Tot ce pecetluim aici prin semnătură ne asumăm pentru eternitate. O conștiință surpată prin compromis nu rabdă să vadă o părere contrară ei, îi tulbură liniștea.

Ceea ce înțelesesem foarte limpede era faptul că, deși toți doreau să dărâme acel zid, nimeni nu putea, nici chiar Dumnezeu. Singurii care o puteau face eram doar noi.

Ajunși acasă familia extinsă aștepta cu respirația tăiată decizia hotărâtoare

„Ca urmare a faptului că suntem înșelați, începând din acest moment nu mai scriem pe pomelnic!”

Spre disperarea lor, cu pași mici și siguri am început apoi să găsesc breșe în toată construcția părintelui. Era foarte simplu: nici el, nici prodecanul și nici ceilalți preoți nu puteau aduce argumente te0logice solide. Ei ne persiflau, ne desconsiderau, ne priveau de sus, dar argumentele lor erau atât de puerile încât și fiul meu le putea vădi și demonta.

Mai mult ne-ar fi ajutat un om cu cuget ortodox – părtaș la ortodoxie decât un om cu cuget ortodox – părtaș la erezie.

Părtășia la erezie este mai vicleană decât erezia însăși și îl întoarce pe credincios, după ce îl golește de toate puterile sufletești de împotrivire, înapoi de unde a plecat, adică la erezie, acum fiind însă și batjocorit.

Părtașul la erezie, deși avea cel mai ortodox cuget, se străduia să ne aducă pe calea cea „bună”, considerând nu întreruperea comuniunii, ci o simplă împotrivire scrisă pe un pomelnic ca fiind o înșelare.

Îmbrăcând haina lui Hristos, am primit și puterea de a ne ridica după fiecare cădere. Eu eram cel care trebuia să ia hotărârea decisivă. În fapt, renunțarea la scrisul de pe pomelnice ne-ar fi eliberat de umilință, de rușine, de povara mărturisirii. Această decizie însă nu puteam să o iau de unul singur.

– Doamne, nu știu la cine să mă duc să-mi descopere Adevărul. Ecumeniștii zic că nu s-a întâmplat nimic, că nu s-au adoptat dogme noi și că s-a mărturisit în Creta credința ortodoxă, cei care s-au îngrădit de erezie, întrerupând comuniunea cu ecumeniștii, sunt dezbinați și ne manipulează cu schisma, iar părtașii la erezie ne vlăguiesc sufletele.

– Te rog, descoperă-mi Tu adevărul!

– Doamne, nu mai am unde să mă duc, luminează-mă Tu, dar Te rog să mă încredințezi!

”Neam desfranat cere semn”. Nu, nu mai vreau semn, facă-se voia Ta! Nu Te las până nu-mi descoperi tot adevărul! Iar El și de această dată mi-a descoperit ADEVĂRUL.

Mi-a venit următorul gând: dacă preoții au har, deci au preoție, și Sfintele Taine lucrează, atunci mă voi duce la părintele meu duhovnic și-l voi întreba, ca pe Dumnezeu, de fapt Îl voi întreba pe Dumnezeu prin el încotro să apuc și ceea ce-mi va răspunde voi primi ca din gura lui Hristos.

Părintele trebuia să-mi răspundă la trei întrebări: dacă eram înșelați, dacă sinodul din Creta este eretic și dacă mai putem să scriem pe pomelnice că nu suntem de acord cu „sinodul din Creta”. De fapt cele trei întrebări erau în strânsă legătură și aveau logică numai împreună. De exemplu, dacă eram înșelați, sinodul nu este eretic, deci nu mai trebuie să scriem pe pomelnice că noi nu suntem de acord cu el. Dacă răspunsurile date s-ar fi contrazis între ele cu siguranță că nu erau de la Duhul Sfânt, Care nu se contrazice niciodată. Răspunsurile primite pentru cele trei întrebări ne-ar fi situat fie în Adevăr, fie în afara Lui, adică în minciună, în înșelare.

M-am aruncat cu o hotărâre nezdruncinată, definitivă pe această cale. Am aflat în mine grăuntele de muștar care să arunce acest munte în mare, am acceptat cu credința despre care vorbește chiar Mântuitorul, crezând că s-a și întâmplat, că pe scaunul de spovedanie se află Domnul Însuși.

M-am gândit că dacă Hristos îmi va spune prin gura duhovnicului că nu acesta este drumul și că trebuie să ne integrăm în ecumenism, nu va mai fi îndreptățit întru cuvintele Sale și nu va mai birui când va judeca El. Iar eu la Judecată îi voi răspunde:

– Tu, prin duhovnicul pe care mi l-ai rânduit, mi-ai spus să aleg acest drum, deci nu ești îndreptățit să-mi ceri socoteală că l-am urmat. Pentru că toți căutau să mă înșele: unii spre erezie, alții spre schismă.

Știu că am fost nebun, punând în felul acesta problema cu Hristos, dar puterea mea de împotrivire era precum o cârpă lepădată. În adâncul sufletului meu mi-aș fi dorit ca duhovnicul să-mi spună că suntem înșelați și astfel ar fi luat sfârșit toată această povară.

M-am folosit de toată nădejdea de care vorbește Sfânta Scriptură și m-am aruncat în brațele lui Dumnezeu așa cum, pe patinoar, partenera se lasă pe spate spre a fi prinsă de partener, riscându-și astfel viața. Mi-am pus veșnicia în mâinile lui Dumnezeu, i-am încredințat Lui toată răspunderea sufletului meu.

Doamne în mâinile Tale îmi încredințez sufletul meu, facă-se voia Ta!

După ce mi-am mărturisit păcatele, i-am zis părintelui așa:

– Părinte, vreau să vă pun trei întrebări, iar ceea ce-mi veți răspunde primesc ca de la Dumnezeu. Indiferent ce-mi veți răspunde, primesc cu bucurie și cu dragoste. Să știți, însă, că trebuie să vă asumați toată răspunderea înaintea lui Dumnezeu, pentru că eu cred cu tărie că nu dumneavoastră îmi răspundeți, ci Hristos de pe scaunul de judecată al spovedaniei.

Părintele și-a asumat răspunderea înaintea lui Dumnezeu și a mea. El a înțeles ca în numele lui Iisus Hristos trebuia să-mi spună Adevărul.

– Părinte, suntem înșelați, deoarece scriem la sfintele slujbe că nu suntem de acord cu „sinodul” din Creta?

– Bineînțeles că nu, răspunse el, dacă erați înșelați nu vă mai dădeam voie să vă împărtășiți cu Preasfintele Taine ale lui Hristos.

– Părinte, „sinodul” din Creta este eretic?

Atunci părintele, pe un ton foarte hotărât și clar, cu foarte mare siguranță și repeziciune mi-a mărturisit:

Da, este eretic!

Apoi, realizând că nu a avut nicio putere asupra acelui Cuvânt, că mintea lui a fost doar un organ prin care Însuși Cuvântul ni S-a descoperit amândurora, înmuindu-și vocea a continuat:

– De fapt…, dacă aș zice că este eretic, dacă l-aș considera eretic, ar însemna că și eu sunt eretic pentru că îl pomenesc la sfintele slujbe pe patriarhul Daniel. Într-un fel mă delimitez de acest sinod, nu-l consider nicicum, fac abstracție de el.

Am înțeles ce era de înțeles. Pe scaunul de spovedanie părintele recunoscuse nu doar că „sinodul” din Creta este eretic, ci și că el însuși este eretic prin faptul că il pomenește pe patriarhul Daniel. Iar prin faptul că nu-l considera eretic arăta în ce constă amăgirea. Se amăgea pe sine, asemenea părintelui Oprea și asemenea celorlalți preoți și mireni din Biserica Ortodoxă ca „sinodul” nu este eretic. Hristos ne descoperise nu doar că nu eram înșelați, ci și cine erau înșelații. Preoții se amăgesc pe sine, cu buna știință, că sinodul nu este eretic, deci sunt în amăgire, în înșelare.

Nici la a treia întrebare părintele nu a avut curajul, ca slujitor al Adevărului, să ne spună să nu mai scriem pe pomelnice că nu suntem de acord cu „sinodul” din Creta, mai ales că-i cerusem să-și asume înaintea lui Dumnezeu răspunderea pentru aceasta. Dacă ar fi răspuns altfel, ar fi contrazis răspunsul celorlalte două întrebări.

Văzusem de această dată lămurit cum lucrează Dumnezeu prin Taina Sfintei Spovedanii. Am rămas perplex, nu-mi venea să cred că Dumnezeu îmi ascultase neputincioasele rugăciuni, că acceptase acest târg nevinovat pe care i-L propusesem. Dumnezeu este viu și lucrează, El acceptă să Se coboare până la smerita noastră minte căzută, până la logica noastră copilărească. Părintele recunoscuse că nu a putut sta împotriva acelui Cuvânt, că s-a manifestat prin el fără a-L putea stăpâni.

Dacă nu sunt prea îndrăzneț, aș putea spune că l-am legat pe duhovnicul meu cu numele Adevărului, cu numele lui Hristos, deși cu siguranță că la fiecare spovedanie se întâmplă astfel, iar noi nu ar trebui să ne îndoim de acest lucru.

În toată săptămâna care a urmat acestei spovedanii pur și simplu pluteam. Eram uimit, încântat, recunoscător că am înțeles cum lucrează Dumnezeu prin această Sfântă Taină.

Aceasta era o primă încredințare și cea mai importantă pe care o primisem de la Dumnezeu.

Cu sufletul reîmprospătat de putere am mers la Parhon pentru a participa la Sfânta Liturghie și a ne împărtăși, așa cum ne recomandase duhovnicul.

Părintele de la Parhon era nedumerit văzând iar scrisul pe pomelnic, iar în cadrul cuvântului de învățătură ne-a etichetat, indirect, resemnat, că avem duh de împotrivire. Într-adevăr aveam duh de împotrivire, ne împotriveam ereziei și nu oricărei erezii, ci căpeteniei tuturor ereziilor, cu nume de legiune – ecumenismului.

Înainte cu trei zile de ultima duminică a anului 2017 inima a început să-mi ardă ziua și noaptea cu o căldură răcoritoare ca roua din diminețile de vară. Un dor puternic de Dumnezeu îmi stăpânea mintea și inima. Adormeam cu Dumnezeu în gând și în inimă și mă trezeam tot cu El. Primul gând pe care îl aveam în minte era dorul de Dumnezeu, era Cuvântul-Dumnezeu, iar inima ardea de dor și de dragoste pentru El. Peste acest foc arzător se prelingea precum ploaia pe lână, precum roua Ermonului, o răcoare mângâietoare.

Nu mă mai săturam să vorbesc cu El, să-L slăvesc pe El, să mă închin Lui. Dacă ar fi fost cu putință, mi-aș fi scos inima din piept și I-aș fi dăruit-o. De altfel, I-am și mărturisit aceasta. Aș fi vrut să-mi petrec fiecare clipă a vieții mele cu El, fiecare clipă să i-o dăruiesc Lui și veșnicia să mi-o petrec cu El.

Am foarte mare evlavie la Maica Domnului, dar de această dată am rugat-o să nu se supere că mi-am îndreptat toată atenția către Iisus. Era cea ma prețuită Persoană din viața mea și nu mă mai săturam să mă gândesc la El, Îl doream cu un dor nesfârșit.

În toate cele trei zile de dinaintea acelei duminici, ultima din anul 2017, precum și în celelalte trei zile de după, inima mea trăia o revărsare de har. Renunțam la orice fel de conversație, atunci când îmi apărea acea Mângâiere, pentru a mă retrage în inimă și a mă întâlni cu Dumnezeu. Îl trăiam pe Dumnezeu, dar pe mine  mă vedeam… închipuit.

Din cauza păcatelor mele, de multe ori îmi petreceam timpul rostind rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, dar nu reușisem niciodată performanțe prea mari, mai ales atunci când eram închipuit, când îmi îndreptam întreaga atenție către propria ființă, când atenția mea se întorcea către sine. Mă miram în sinea mea, că deși nu eram îndreptat întru totul către Dumnezeu, într-o abandonare totală de sine, deși mă percepeam și pe mine, totuși Căldura Mângâietoare se sălășluia în inima mea, nu mă părăsea. De obicei, aceste doua stări nu erau compatibile. Atunci a fost prima dată, după cinci ani în care nu am lipsit nicio duminică de la Sfânta Liturghie, când am simțit nevoia să rămân să mă rog acasă.

Dobândisem o puternică dependență de mersul la biserică, de tipicul bisericesc și îmi era foarte greu să rămân acasă, dar mi-am spus:

Hristos locuiește în inimi! Rămân în duminica aceasta acasă, să văd cum este.

Soția mea avusese și altă dată inițiativa de a rămâne acasă, dar eu nu o urmasem, de această dată însă, văzând că nu-mi găsesc odihna în nicio biserică, am vrut să văd dacă Hristos este și aici.

Ne-am împărțit toată familia în camere separate și am început să ne rugăm. Am citit rugăciunile de dimineață, utrenia, apoi am început să rostesc, cu ajutorul unui metanier, pe perioada Sfintei Liturghii, rugăciunea inimii. Niciodată nu am reușit să mă concentrez atât de bine, să-mi adun mintea cu atâta atenție în inimă ca atunci. Trăgeam de inimă și simțeam cum se rupe, iar o căldură mângâietoare începea să iradieze din zona inimii. Două ore, cât ar fi durat Sfânta Liturghie, am avut această stare.

În acest timp mi-a venit un gând:

Oare ce pericopă evanghelică s-a citit astăzi? Nu, nu mă opresc, este o ispită…

Pe la orele doisprezece am început a ieși fiecare de prin camere, iar eu am deschis Sfânta Scriptură să văd ce Evanghelie s-a citit la slujba din acea zi.

Se citise „Fuga în Egipt”. Am zis, bine, și mi-am văzut în continuare de alte îndeletniciri.

La rugăciunea de seară, citirea din Psaltire, pe la jumătatea rugăciunii a venit un gând, ca un fulger din cer, care mi-a despicat mintea în două: „Fuga în Egipt”! Dintr-o dată m-am umplut de lumină înțelegătoare și de bucurie. Am înțeles foarte lămurit. Da, am zis de atâtea ori că dacă ierarhii nu renunță la semnătura din Creta plec în Egipt, dar nu credeam că Cineva m-a ascultat, mai ales că de multe ori o spuneam inconștient.

O bucurie plină de recunoștință dădu năvală în sufletul meu, eram atât de bucuros și de fericit cum nu fusesem niciodată în viața mea. Eram copleșit de atenția pe care ne-o acordase Dumnezeu.

– Doamne, am zis și eu doar așa, iar Tu Te-ai coborât până la acest nivel mărunt al meu? Tu care ai de condus o lume întreagă… Suntem doar niște oameni simpli, normali, nu avem nimic special și Tu ne-ai luat în considerare?

Mi-am continuat rugăciunea într-o atmosferă dezlănțuită de bucurie și de recunoștință, apoi am ieșit să le spun și celorlalți membri ai familiei toată această experiență. Pe măsură ce toți ascultau cele întâmplate și trăite de mine și se bucurau împreună cu mine, L-am perceput pe Dumnezeu atât de prezent în mijlocul nostru, încât am exclamat, fără pic de îndoială, cu o siguranță nezdruncinată:

– Voi știți că Iisus a fost cu noi în toate aceste clipe, că în toate acele dezbateri cu preoții, legate de scrisul pe pomelnice, Iisus era cu noi, dar nu intervenea, ne lăsa să hotărâm singuri ce decizie luăm?

Îmi trecuseră prin minte toate situațiile din biserici în care dezbăteam acest subiect. Primisem încredințare că Iisus era prezent de fiecare dată, iar acum Îl percepusem atât de prezent.

Imediat am înțeles cuvintele: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin”.Am înțeles fără nicio îndoială cât de important este pentru Iisus „sinodul”din Creta.

Dacă pe noi, niște nimeni, ne-a scos Dumnezeu din mrejele fiarei ecumeniste, „cu mână tare și cu braț înalt”, atunci cu adevărat pentru El este un eveniment extrem de important.

Am înțeles că Iisus Hristos a fost scos din via pe care a sădit-o chiar de lucrătorii pe care El Însuși i-a pus.

Mi-a venit în minte comparația cu niște cămătari care, după ce mi-au falsificat actele casei, m-au aruncat în stradă și am ajuns să mă adăpostesc în gară, într-o cutie. Prietenii mei, cunoștințele mele, rudele mele merg în continuare să mă viziteze acasă, cămătarii le dau voie, pentru că se bucură de toate darurile pe care ar fi trebuit să le primesc eu, ba chiar rânjesc cu satisfacție, iar eu stau trist și părăsit în gară… într-o cutie de carton. Mă gândesc, cu durere în suflet, cum de sunt atât de întunecați și nu înțeleg diferența? Mă văd în gară, părăsit, lepădat, adăpostit într-un cotlon și totuși mă caută în casa mea din care am fost alungat. Parcă sunt orbi!

Am înțeles că Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, este supărat că am ales să fim de partea ecumeniștilor în loc să fim cu El, că le credităm trădarea participând la slujbele lor. Suntem atât de orbi, ne-am atașat de tipic și de pereți, mergem la biserică, sărutăm sfintele icoane, participăm la sfintele slujbe ca la un spectacol, dar am uitat pentru Cine mergem. Vorbim cu părintele, cu ceilalți enoriași, socializam, dar am uitat să vorbim cu Iisus Hristos. Noi ne analizăm evlavia, ne comparăm sfințenia pe care o credem că o avem, suntem legați cu diverse legături pe care le considerăm lucrări duhovnicești, dar am uitat care este scopul creștinului.

Este foarte grav „sinodul” care a avut loc în Creta dacă Dumnezeu ne-a eliberat pe noi, oameni cu viață normală, nici mai buni, nici mai răi decât ceilalți semeni ai noștri, făcând cu noi semne și minuni.

De ce nu înțelegeți?

Domnul nu ne-a slobozit din legăturile ecumenismului pentru că am fi noi ceva sau cineva, ci pentru că i-am cerut cu insistență aceasta, ziua și noaptea. Ne-am prins cu putere de veșmintele Sale și nu L-am lăsat până ce nu ne-a descoperit Adevărul. Nu mai aveam niciun argument teologic plauzibil spre a mai participa la slujbele ecumeniștilor.

“Neam desfrânat cere semn…” Iisus Hristos trecuse chiar și peste cuvântul Său și ne dăduse încredințare, așa cum îi cerusem în neputincioasele noastre rugăciuni.

De altfel în acele zile am înțeles că Dumnezeu ne ascultă toate rugăciunile, fie ele și împrăștiate, pentru că ne știe neputința, trebuie doar să fim sinceri.

Timp de trei zile după aceasta în inima mea ardea foc mângâietor și răcoritor. Mă gândeam cu groază ce stări voi avea pentru că am întrerupt comuniunea cu ecumenismul, dar spre surprinderea mea timp de trei zile m-am trezit cu acest foc în inimă și singurul răspuns al conștiinței mele era încredințarea pentru decizia luată. Familia m-a urmat fără rezerve pe acest drum.

Dumnezeu nu se contrazice niciodată, de aceea atunci când soția mea luase singură, cu ceva timp în urmă, decizia de a nu mai participa la slujbe, nu a fost cu binecuvântare, căci a renunțat în cele din urmă. Îngerul Domnului nu i-a zis Sfintei Fecioare să ia pruncul și pe Iosif și să fugă în Egipt, ci i-a spus Dreptului Iosif. Domnul a zis că bărbatul este capul femeii, ea trebuie să asculte de bărbatul său, iar acum nu se putea contrazice.

Cât încă mai eram în acea stare am hotărât să merg la duhovnicul meu să-l înștiințez că am întrerupt comuniunea cu el și cu ierarhii ecumeniști și că am rămas în comuniune cu ierarhii și cu pliroma ortodoxă.

Părintele m-a primit cu drag, m-a ascultat și m-a povățuit să mergem la preoții care au întrerupt comuniunea, pentru că sunt ortodocși. Să evităm să stăm acasă, să participăm cât mai des la slujbele săvârșite de aceștia, să ne spovedim și să ne împărtășim cât mai des la ei. Era încă o confirmare a faptului că ne iubea cu adevărat. I-am spus că din acel moment drumurile noastre se despart pentru că vreau să fac parte din echipa lui Hristos. Și-a recunoscut neputința în lupta cu ecumenismul, apoi ne-am îmbrățișat și ne-am despărțit cu lacrimi în ochi. Cred cu tărie că discuția pe care am purtat-o a mișcat ceva în sufletul duhovnicului meu și Îl rog pe Dumnezeu să facă acest cuvânt să rodească în inima lui.

Spre sfârșitul celei de-a treia zi de la duminica „fugii în Egipt”simțeam în continuare focul mângâietor din inimă, dar m-am văzut atât de neserios în prezența acelei mângâieri, atât de nerecunoscător, de nepotrivit pentru asemenea dar, încât realizam fără nicio îndoială că nu sunt pe măsura lui. Era o diferență atât de mare între firea mea, sufletul meu, măsura mea duhovnicească și acest har încât erau complet incompatibile. Mă percepeam ca o jigodie, așa că am zis: „mai bine ar pleca de la mine acest har, pentru că nu sunt vrednic de el”.

– „Doamne, toată noaptea m-am ostenit și nu am prins niciun pește”, iar acum că am prins așa mulțime mare de pești și totuși plasele nu s-au rupt, I-am zis:

– „Du-Te de la mine, Doamne, că sunt un om păcătos”.

Oare unde mi-a fost capul de am zis așa ceva…? Ușurel și tandru focul din inimă m-a părăsit și nu s-a mai întors… Pe tot parcursul acestei însoțiri am avut certitudinea luării deciziei celei mai corecte, dar acum, părăsit, s-a declanșat și iadul.

Am încercat să iau legătura cu preoți îngrădiți de erezie, dar unii nu mi-au răspuns prea curând la strigătul de ajutor, alții m-au speriat cu schisma, către alții nu a fost voia lui Dumnezeu să mă îndrept, așa că m-am împăcat cu gândul că în Egipt nu este nici templu, nu sunt nici biserici și nici preoți, totuși acolo, printre păgâni și ecumeniști Dumnezeu locuiește în biserica inimilor noastre.

În cele din urmă, la insistențele noastre Dumnezeu ne-a îndreptat pașii către un preot ortodox, care ne-a devenit apoi și duhovnic. În timp ce-i povesteam toate frământările prin care am trecut împreună cu familia până ce Dumnezeu ne-a scos „cu mână tare și cu braț înalt” din ghearele ecumenismului, pe măsură ce mă apropiam mai mult de momentul relatării celor trei întrebări adresate lui Hristos prin fostul duhovnic, acestea se diluau tot mai mult. Căutam esența celor trei cuvinte, a celor trei întrebări și nu o mai aflam. Deveniseră atât de difuze, atât de împrăștiate încât nu le mai găseam, probabil cineva le ascunsese de mine. Abia după ce părintele mi-a citit câteva rugăciuni am reușit să le găsesc. Sunt bărbat în toată puterea cuvântului și mărturisesc că așa ceva niciodată nu mi s-a mai întâmplat, să nu-mi mai găsesc cuvintele…

Părintele tocmai se pregătea să participe la o sinaxă ortodoxă, iar întâlnirea cu mine el a primit-o ca pe o mângâiere. De la acest părinte am aflat că de fapt ideea cu scrisul de împotrivire pe pomelnice aparținea părinților athoniți și este de la Dumnezeu.

Comunitatea Ortodoxă rămasă s-a mutat în catacombe. Așa cum Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, pe durata celor trei ani și jumătate cât a durat seceta, a locuit la Sarepta Sidonului, la o văduvă săracă cu un copil orfan, și în aceste vremuri de secetă duhovnicească, Iisus, Mântuitorul lumii, a ales să locuiască din nou prin casele creștinilor și mai ales în inimile lor. Într-o duminică L-am văzut în casa unei văduve sărace, cu un copil orfan. Ecumenismul, sectele și toate celelalte religii ale lumii sunt considerate biserici și căi spre mântuire, iar Dreptslăvitorii creștini, adevărații ortodocși sunt priviți ca o sectă. Ei sunt prigoniți, umiliți, batjocoriți și hăituiți, sunt văzuți ca lepădătura lumii și ca gunoiul pământului.

În timp ce unii ecumeniști coboară din bolizi direct în biserici luxoase, poleite cu aur, am văzut creștinii acestui veac fiind plini de noroi pe încălțăminte și pe haine, adunându-se, alături de adevărații slujitori ai lui Hristos, la Jertfa cea fără sânge, în case simple, unele situate în locuri lipsite de condiții elementare, la periferia societății.

Nu-mi face nicio plăcere să povestesc toate acestea, căci ce om întreg la minte și-ar expune trăirile sufletești, experiențele duhovnicești, mici sau mari? Dar pentru că același Iisus Hristos, Care pe scaunul de spovedanie mi-a descoperit Adevărul, mi-a cerut prin părintele meu duhovnic să le scriu acum, spre folosul celorlalți, cu bucurie și cu dragoste am făcut-o. Iar dacă Hristos mi-a cerut să fac aceasta, știind că sunt neputincios, va știi să mă acopere și să mă păzească de pierzare.

 

Dumnezeului nostru slavă acum și în veci. Amin!

Ștefan

 

Articol republicat:

MĂRTURISIRE: Cum am întrerupt – eu și toată familia mea – comuniunea cu ereticii ecumeniști.  „Fuga în Egipt”