”54. Sf. Tradiţie aparţine credinciosului în parte, sau Bisericii întregi?

Ca viaţă în Duhul Sfânt, Sf. Tradiţie aparţine întregii Biserici. Credinciosul şi-o însuşeşte în măsura în care vieţuieşte în Biserică şi părţicipă la viaţa Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt. Aşa ne-o spune Sf. Scriptură, aşa ne-o spun şi Sf. Părinţi. Sf. Apostol Pavel declară: „Au nu ştiţi că sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă va strica cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Cor. 3, 16-17). Cine strică templul, adică Biserica lui Dumnezeu, acela nu se află în Sf. Tradiţie. Sf. Irineu, la rându-i, ne învăţa:«Duhul este chezaşia nestricăciunii,întărirea credinţei noastre, scara de înălţare la Dumnezeu.
Unde este Biserica, acolo e şi Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e şi Biserica şi plinătatea harului. Iar Duhul este adevărul»51. Ereticii nefiind în Tradiţie nu sunt nici în Biserică, şi, dimpotrivă, nefiind în Biserică, nu sunt nici în Tradiţie; ei nu trăiesc în comuniunea de viaţă a Duhului lui Dumnezeu şi nu sunt în Hristos.

55. Ce legatură este între Biserică şi Sf. Tradiţie?

Biserica păstrează Tradiţia, iar Tradiţia uneşte şi întăreşte Biserica. După moartea ultimului Apostol, viaţa în Duhul nu s-a împuţinat, căci Mântuitorul făgăduieşte Apostolilor şi urmaşilor acestora că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor şi Duhul Sfânt îi va ajuta să înţeleagă tot adevărul şi să-l apere neştirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Tradiţie s-a numit şi ţinerea de minte vie a Bisericii. Tradiţia fiind viaţa Bisericii, Biserica e spaţiul Tradiţiei.

56. Care e rolul Bisericii faţă de Descoperirea dumnezeiască şi deci şi faţă de Sf. Tradiţie?

Biserica e păzitoarea, tâlcuitoarea şi propovăduitoarea fără greş a Descoperirii dumnezeieşti şi, prin aceasta, şi a Tradiţiei. Ea păstrează şi susţine unitatea şi identitatea credinţei. Sf. Irineu ne dă amănunte preţioase în această privinţă: «Biserica, zice el, după ce a primit, cum am spus, această propovăduire şi această credinţă, măcar ca e răspândită în toată lumea, le păstrează cu grijă, ca şi cum ar locui într-o singură casă. De asemenea ea crede Apostolilor şi Ucenicilor acestora, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă. Ea predică acestea în armonie cu Apostolii, învaţă şi transmite ca şi cum ar avea o singură gură.
Deşi în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiţiei e una şi aceeaşi. După cum soarele,zidirea lui Dumnezeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot aşa şi propovăduirea adevărului se arată pretutindeni şi luminează pe toţi oamenii care vor să vină la cunoştinţa adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre Întâistătătorii Bisericilor nu va spune altceva, decât aceste învăţături, căci nimeni nu este mai presus de Învăţătorul sau (Matei 10, 24; Luca 6, 40), nici cel slab în cuvînt nu va împuţina Tradiţia. Credinţa fiind una şi aceeaşi, nici cel care e în stare să vorbească mult despre ea nu o sporeşte, nici cel ce vorbeste mai puţin nu o împuţinează».
Biserica stă pe Tradiţia Apostolilor şi o mărturiseşte ca aflându-se pretutindeni, în viaţa şi lucrarea ei. Prin episcopii asezaţi de către Apostoli şi urmaşii acestora, Tradiţia se înfăţişează ca universală şi neîntreruptă. Clement Romanul, care a cunoscut personal pe Sf. Apostoli Petru şi Pavel, «avea Tradiţia în faţa ochilor”.
Cu ocazia neînţelegerilor din Biserica de la Corint, el a înnoit credinţa şi Tradiţia pe care le primise de curând de la Apostoli. Sf. Policarp e un exemplu viu al Tradiţiei pe care a primit-o de la Apostoli, care l-au făcut episcop în Smirna, şi care a avut legături cu mulţi dintre cei care au văzut pe Hristos. El a propovăduit totdeauna lucrurile pe care le-a învăţat de la Apostoli. Biserica are un tezaur bogat, în care Apostolii au adunat toate cele ale adevărului şi din care oricine poate să-şi ia băutura vieţii.

57. Unde se află cuprinsă Sf. Tradiţie?

Desigur, că forma de transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti supranaturale, Sfânta Tradiţie, sau Tradiţia apostolică, are drept conţinut întreaga învăţătură a Apostolilor, primită de ei prin viu grai de la Hristos însuşi în timpul celor trei ani şi jumatate de activitate publică a Lui. În cuprinsul Tradiţiei apostolice intră şi o serie de structuri harice ale Bisericii întemeiate
de Hristos şi care vin de la Hristos prin Sfinţii Săi Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile şi ierarhia bisericească sacramentală cu cele trei trepte harice care ţin de constituţia teandrică a Bisericii, precum şi anumite orânduieli privind viaţa Bisericii şi viaţa membrilor ei.
Cărţile Noului Testament conţin şi constituie Tradiţia apostolică, dar nu o epuizează,căci multe altele a săvârşit Hristos, care s-au transmis mai departe numai pe cale orală în Biserică (Matei 28, 20; Ioan 20, 30-31; 31, 25), adică prin cei îmbrăcaţi cu puterea Duhului Sfânt spre a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1).

(…)

61. Când Sinoadele ecumenice nu se mai adună, cum deosebim învăţătura
adevărată de cea mincinoasă?

De la ultimul Sinod ecumenic (787) pînă astăzi, oamenii învăţaţi ai Bisericii Ortodoxe au cercetat cu atenţie Sf. Scriptură si Sf. Tradiţie şi au scos din ele învăţăturile trebuitoare şi adevărate pe care totdeauna le-au înfăţişat în opoziţie cu cele mincinoase. Aceste învţăţături adevărate au fost, apoi, aprobate în cea mai mare parte de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe care le-au formulat în „Mărturisiri de Credinţă”, călăuze vrednice de toată încrederea. În clipele grele ale vieţii Bisericii, Sinoadele a toată Ortodoxia sunt crainicii adevărului dumnezeiesc.
Când împrejurări deosebite împiedică adunarea unor astfel de Sinoade, este de ajuns consimţirea tuturor Bisericilor Ortodoxe la primirea unui adevăr de credinţă, sau de viaţă, pe temeiul sigur al Sf. Scripturi şi al Sf. Tradiţii.

62. Care e datoria noastra principală faţă de Sf. Tradiţie?

Să păstrăm cu sfinţenie şi neatins cuprinsul ei la fel cu acela al Sf. Scripturi, aşa cum au făcut Părinţii din cele mai vechi timpuri. Iată sfatul Sf. Vasile cel Mare în această privinţă:
«Unele dintre dogmele şi propovăduirile păstrate de Biserică le avem din învăţătura scrisă, pe altele însă le-am primit din Tradiţia Apostolilor, transmise în taină. Amândouă aceste categorii au aceeaşi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvânt împotriva acestora, pentru că nimeni nu cunoaşte cât de cât aşezămintele bisericeşti. Dacă am încerca să înlăturăm obiceiurile nescrise, ca neavând mare importanţă, nu ne-am da seama că am pagubi Evanghelia în părţile ei principale; mai mult, am restrânge propovăduirea la numele ei gol. De pildă, (ca să pomenesc lucrul cel dintâi şi foarte obştesc) cine a învăţat prin scris ca acei care nădăjduiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a învăţat să ne întoarcem spre Răsărit atunci când ne rugăm? Ce sfânt ne-a lăsat în scris cuvintele de chemare a Sf. Duh pentru prefacerea pâinii Euharistiei şi a Paharului binecuvântării? Nu ne mulţumim cu cele pe care le menţionează Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri înainte, altele pe urmă, ca având mare putere pentru taină şi pe care le luam din învăţătura nescrisă. Noi binecuvântăm apa Botezului şi untdelemnul Ungerii, ba încă şi pe cel ce se botează. Din ce scrieri? Nu din Tradiţia tăcută şi tainică? Ce cuvânt scris ne-a învăţat ungerea însăşi cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte câte sunt în legatură cu Botezul, lepădarea de satana şi de îngerii lui, din ce scriere sunt? Nu sunt, oare, din această învăţătură nepublicată şi secretă pe care Părinţii noştri au păstrat-o sub tăcere, fără iscodire, ca unii care învăţasera bine acel lucru: păstrarea în tăcere a măreţiei sfânte a Tainelor?… La fel Apostolii şi Părinţii care au stabilit la început cele în legătură cu Biserica au păstrat taina lor în ascuns şi în tăcere demnitatea lor…». Iar Sf. Ioan Damaschin zice: «În Sf. Scriptură, nu se pomenesc cele întâmplate la moartea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc în cea mai veche şi adevărată Tradiţie, care ne spune ca în momentul slăvitei ei adormiri, toţi Sfinţii Apostoli, care colindau lumea în vederea mântuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin văzduh. Aici ei au avut o viziune cu îngeri şi au ascultat melodia dumnezeiască a puterilor cereşti etc.».
Botezarea copiilor mici e o tradiţie apostolică. Aceste lucruri se ştiu prin grija aleasă şi evlavia caldă cu care le-a păstrat Sf. Tradiţie şi pe care, la rândul nostru, se cuvine să le păzim cu aceeaşi grijă şi evlavie spre a le da mai departe celor ce vor veni după noi.

63. Care sunt condiţiile sau semnele adevăratei Tradiţii?

Iată cum lămureşte Vincenţiu de Lerin aceste semne: «În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ţinem, care a fost crezut pretutindeni, totdeaună, de toţi… Lucrul acesta va fi aşa, dacă urmăm universalitatea, vechimea şi consensul. 

Vom urma universalitatea în chipul acesta, anume, dacă mărturisim că singură această credinţă este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturiseşte pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc de acele înţelesuri, pe care se ştie că le-au practicat sfinţii înaintaşi şi Părinţii noştri. Vom urma şi consensul, dacă, chiar în vechime, ţinem definiţiile şi părerile tuturor sau aproape ale tuturor preoţilor şi învăţătorilor deopotrivă». Tradiţia trebuie să vină de la Apostoli. Aşa înţelegem vechimea ei. Ea trebuie să fi fost totdeauna şi pretutindeni în Biserică, fără schimbare.

64. Prin ce mijloace statorniceşte Biserica adevărurile de credinţă dezvoltate de-a lungul Tradiţiei?

Biserica statorniceşte aceste adevăruri prin hotărârile (canoanele) Sinoadelor ecumenice şi prin Cărţile simbolice. Definiţiile date la Sinoadele ecumenice ies dintr- un material bogat framântat de Tradiţie, zeci sau sute de ani, până în momentul când Biserica, prin împuterniciţii ei oficiali, desprinde, cu ajutorul Duhului Sfânt, adevănul din dezbateri, ca aurul în cuptor, si-l înfăţişează în definiţii sau formule care devin obligatorii pentru toţi credincioşii. Pentru Biserica Ortodoxă sunt obligatorii defniţiile celor şapte Sinoade
ecumenice: I la Niceea (325), II la Constantinopol (381), III la Efes (431), IV la Calcedon (451), V la Constantinopol (553), VI la Constantinopol (Trulan: 680-681), VII la Niceea (787). Cărţile simbolice sau Mărturisirile de credinţă au apărut în Biserica Ortodoxă din cauza întreruperii Sinoadelor ecumenice de la 787 încoace. Mărturisirile de credinţă lămuresc întrebările noi care s-au ivit în viaţa Bisericii şi le dezleagă cu ajutorul Sf. Scripturi şi al hotărârilor Sinoadelor ecumenice sau locale, în duhul celei mai curate Tradiţii. Asemenea Mărturisiri de credinţă sunt: aceea a Mitropolitului Petru Movilă, numită„Mărturisirea Ortodoxă”, închegată şi formulată definitiv la Sinodul de la Iasi (1642); „Mărturisirea Patriarhului Dositei”, care se numeşte şi „Pavăza Ortodoxiei” şi care e tot una cu„Mărturisirea Patriarhilor Ortodocşi”; ea e, de fapt, lucrarea Sinodului de la Ierusalim din 1672; „Mărturisirea lui Mitrofan Critopulos” şi altele.
Pentru importanţa, răsunetul şi neîntrerupta ei actualitate faţă de doctrina romanocatolică, merită să fie trecută în rândul Mărturisirilor de Credinţă şi „Enciclica PatriarhilorOrtodocşi” de la 1848.

65. Ce este un sinod ecumenic?

Un sinod ecumenic este adunarea episcopilor întregii Biserici dreptcredincioase, pentru statornicirea, formularea şi întărirea învăţăturii şi regulilor de viaţă ale Bisericii.

66. Care este obârşia ţinerii Sinoadelor ecumenice?

Obârşia ţinerii Sinoadelor ecumenice se ridică până la Sf. Apostoli, care au ţinut un Sinod la Ierusalim în anul 50, unde lucrând sub pază şi împreună-lucrarea Sfântului Duh (Fapte 15, 28), au luat hotărâri de credinţă şi de reguli de viaţă creştină cu putere şi obligaţie pentru toţi credincioşii, aşa cum se vede în Faptele Apostolilor (15, 1-29).

67. Pe cine înfăţişau Sf. Apostoli adunaţi în Sinod?

Ei înfăţişau pe Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Capul nevăzut al Bisericii, aşa cum ni se spune în cuvintele: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16). Ca înfăţişători ai Domnului nostru Iisus Hristos, Apostolii lucrau sub oblăduirea Sf. Duh, cum ne adevereşte Sf. Scriptură: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va da vouă, ca să fie cu voi în veac,Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, că nu-L vede pe El, nici Îl cunoaşte pe El; voi Îl cunoaşteţi, căci cu voi petrece si în voi va fi” (Ioan 14, 16-17).

(.. )

73. Sinodul ecumenic are puterea de a statornici învăţături noi de credinţă?

Sinodul ecumenic nu face decât să lămurească şi să statornicească când nevoia o cere – un adevăr descoperit de Domnul şi care se găseşte nedezvoltat în Sf. Scriptură sau în Sf. Tradiţie. El poate statornici, de asemenea, reguli de viaţă pentru întreaga Biserică.

74. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o învăţătură de credinţă statornicită de un Sinod ecumenic, ca ea să aibă putere obligatorie pentru toţi creştinii?

Aceste condiţii sunt:
1. Ca acea învăţătură de credinţă să fie cuprinsă mai mult sau mai puţin lămurit în propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos, adică să se afle în Sf. Scriptură şi în Sf.Tradiţie.
2. Ca lămurirea şi statornicirea învăţăturii să se facă de către un mod(sinod) ecumenic, care lucrează cu ajutorul Duhului Sfânt şi reprezintă cu adevărat Biserica.
Cea mai desăvârşită statornicire sau formulare scurtă a credinţei creştine este Sinmbol de credinţă.”

 

Fragment din ”ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ”
Tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 1952 de Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, retipărită în anul 1992 la Bucureşti, în anul 1993 la Cluj iar în anul 1996 la Iaşi.

 

SURSA:

http://www.roeanz.com.au/media/uploads/episcopia/IVATATURA_de_CREDINTA_CRESTINA_ORTODOXA.pdf