„Nu sunt vrednic de toate îndurările Tale şi de toate binefacerile ce mi-ai arătat mie, robului Tău.” (Facerea 32, 10)

Nu toate câte ni se întâmplă acum ni se par a fi mile dumnezeieşti, dar dacă vom privi înapoi la toate furtunile şi necazurile prin care am trecut, ce sfărâmau cândva corabia noastră, vom înţelege că tocmai mile dumnezeieşti au fost. Nu sunt vrednic de toate îndurările Tale, spunea Iacov mergând în întâmpinarea fratelui său Esau – dar înainte de a-şi întâmpina fratele el trebuia să primească binecuvântare de la Domnul însuşi.
Domnul S-a întâlnit cu Iacov, S-a atins de el, l-a strivit cu cuvântul iubirii Sale, iar apoi, după ce l-a binecuvântat, i-a dat înnoire şi stăpânire: „De acum… Israel te vei numi… şi vei birui oamenii.”
Lăsaţi-vă în grija Domnului, El să vă hotărască viaţa. Supuneţi-vă necondiţionat lui Dumnezeu. Nu-I spuneţi pe ce cale vreţi să mergeţi, lăsaţi-vă conduşi de El, fiindcă doar El vă poate apăra şi păzi. Nu pregetaţi să-I spuneţi: „Mă dau în mâinile Tale cu tot ce sunt, fară întoarcere!”
Domnul este milostiv, ştiu, El ne iubeşte atât de tare, că nu ne poate lăsa lipsiţi de suferinţe, fiindcă suferinţa ne trage la El; nu ne poate scăpa de lacrimi, fiindcă lacrimile sunt apa pe care trebuie să mergem. Spuneţi, deci, împreună cu Domnul: „Nu voia mea, ci voia Ta să se facă!”

„Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin
la Tine pe apă.” (Matei 14, 28)

Iată cum face omul primii paşi pe calea minunată şi de nepătruns a credinţei. Mai
întâi trebuie să fie porunca de la El:
„Porunceşte-mi!” Da, şi noi avem porunca
Lui: aceea de a trăi în duh. Am luat, oare,
hotărârea de a o împlini şi de a purcede pe
această cale? Iată calea cea sigură şi scopul
adevărat. Nu contează ce ne aşteaptă: moarte sau viaţă, făptuire sau suferinţă; important este ca drumul să ne ducă la El de-a dreptul.
Poate că mulţi dintre cei aflaţi în pragul
morţii strigă către Iisus prin apele adânci şi
întunecate: „Porunceşte-ne să venim la
Tine pe apă!”, iar El le răspunde: „Veniţi!”
Ai grijă, aşadar, să mergi potrivit poruncii Lui şi fară abatere. Să nu te sperii dacă va trebui să păşeşti pe ceva ce pare că nu te va putea ţine. Va trebui să purcezi pe o cale nesigură, să umbli pe apă, pe valuri mişcătoare, deasupra prăpastiei gata să te înghită. Mulţi au trăit această experienţă; ei ştiu ce înseamnă să mergi pe apele lacrimilor, fară a şti încotro te duci. Să nu priveşti în jos, la materia nesigură de sub picioarele tale, ci să ai privirile aţintite spre Iisus, începătorul şi Săvârşitorul credinţei.
Ce fericire este ca după lunga călătorie pe valurile furioase ale vieţii pământeşti să ajungi, în sfârşit, pe cereasca mare de sticlă (Apocalipsa 15, 2), unde picioarele tale au sprijin trainic! întinderea ei netedă şi curată nu se va întuneca de răsfrângerea chipului nostru, umbra păcatului nu se va așterne pe netulburatele ape, fiindcă atunci vom fi noi înşine fară de prihană, izbăviţi de păcate pe veci.
„Vino!”, îi spune Iisus lui Petru. Nu ne cheamă, oare, şi pe noi cu acelaşi cuvânt:
„Vino!”? Aceasta e chemarea care răsună
de pe fiecare pagină a Sfintei Scripturi, din
gura sfinţilor proslăviţi, din gura lui Hristos
însuşi.
Şi chiar dacă El ne ia barca, fiindcă ne ţineam de ea şi nu voiam să o părăsim ca să venim la El, să mergem în urma Lui!
Doamne, Tu ne chemi, zicându-ne: „Vino!” Calea nu este limpede, apa este adâncă, picioarele noastre nu găsesc sprijin, dar nu mă pot împotrivi chemării Tale: vin, ca să se împlinească voia Ta şi să pună stăpânire pe mine iubirea Ta!”

Sursa: „Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu, 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului„