„Biserica este personalitatea Dumnezeului-om Hristos, un organism divino-uman, iar nu o organizare omenească. Ca personalitate a Dumnezeului-om, ca şi trupul Dumnezeului-om, Biserica e indivizibilă. De aceea, constituie o eroare fundamentală ca organismul divino-uman indivizibil al Bisericii să se împartă în mici organizaţii naţionale. In mersul lor de-a lungul istoriei, multe Biserici locale s-au mărginit la naţionalism, la scopuri şi metode naţionale. Multe Biserici, printre care şi a noastră. Biserica s-a adaptat poporului, în timp ce regula este contrariul: poporul trebuie să se adapteze Bisericii. Şi Biserica noastră a făcut de multe ori greşeala aceasta. Dar ştim că acestea au fost „neghinele” vieţii noastre bisericeşti, „neghine ” pe care Domnul nu le dezrădăcinează, ci le lasă să crească împreună cu grâul, până la seceriş (Matei 13, 22-30). Ştim, de asemenea – căci Domnul ne-a învăţat – că neghinele acestea vin de la duşmanul nostru dintru început care e şi duşmanul lui Hristos, diavolul (Matei 13, 25-28). Dar această cunoştinţă nu ne slujeşte la nimic dacă nu se transformă în rugăciunea ca Hristos să ne păzească pe viitor de a deveni semănători şi cultivatori ai unor asemenea „neghine „.

Este de acum timpul, este ceasul al doisprezecelea, ca reprezentanţii noştri bisericeşti să înceteze de a fi exclusiv sclavi ai naţionalismului şi de a fi arhierei şi preoţi ai Bisericii celei Una, Sfântă, Catolică [Sobornicească, Universală] şi Apostolică. Misiunea Bisericii dată de Hristos şi realizată de Sfinţii Părinţi este aceea de a face să prindă rădăcini şi de a cultiva în sufletul poporului
simţământul şi cunoştinţa faptului că fiecare membru al Bisericii Ortodoxe este o persoană catolică [sobornicească, universală], o persoană veşnică şi divino-umană; că este al lui Hristos şi, pentru aceasta, frate al tuturor oamenilor şi slujitor al tuturor oamenilor şi al tuturor făpturilor. Acesta este scopul Bisericii dat de Hristos; orice alt scop nu este de la Hristos, ci de la antihrist. Pentru ca Biserica noastră locală să fie Biserica lui Hristos, Biserica Catolică [Universală, Sobornicească], ea trebuie să realizeze necontenit acest scop în poporul nostru. Dar care sunt mijloacele cu care poate ea realiza acest scop divino-uman? – Mijloacele nu sunt altele decât iarăşi cele divino-umane, pentru că scopul divino-uman se poate realiza exclusiv cu mijloace divino-umane, şi niciodată cu mijloace omeneşti sau de alt fel. În acest punct Biserica se deosebeşte esenţial de tot ce-i omenesc, de tot ce-i pământesc.

Mijloacele divino-umane nu sunt altele, decât nevoinţele-virtuţile divino-umane. Şi acestea le pot pune în practică în chip fericit numai cei ce sunt divino-umani, asceţii purtători de Hristos. Virtuţile divino-umane se găsesc legate între ele în mod organic. Una izvorăşte din alta, una o completează pe alta.

Cea dintâi dintre nevoinţele-virtuţi divino-umane este nevoinţa [asceza] credinţei. Prin această nevoinţă trebuie să treacă continuu sufletul poporului nostru; trebuie ca acest suflet să se predea lui Hristos fără rezerve şi fără condiţii, să se adâncească până la adâncurile divino-umane şi să se înalţe până la înălţimile divino-umane.
Trebuie creat în poporul nostru simţământul că credinţa în Hristos este o virtute supranaţională, universală, atoateunificatoare treimică; că a crede cineva în Hristos înseamnă să slujească pe Hristos şi numai pe Hristos în toate împrejurările vieţii lui.

A doua este virtutea divino-umană a rugăciunii şi a postului.
Virtutea aceasta trebuie să devină metoda de viaţă a poporului nostru ortodox, sufletul sufletului său, pentru că rugăciunea şi postul
sunt mijloacele atotputernice date de Hristos pentru curăţirea de orice necurăţie, nu numai a persoanei omeneşti ci şi a societăţii, a poporului, a umanităţii. Rugăciunea şi postul pot să cureţe sufletul poporului nostru de necurăţiile şi de păcatele noastre (Matei 17,19 -21; Luca 9,17-29). Sufletul poporului trebuie să se identifice cu viaţa ortodoxă de rugăciune. Rugăciunea şi postul trebuie săvârşite nu numai de indivizi sau numai pentru popor, ci „pentru toţi şi pentru toate”; pentru prieteni şi pentru vrăjmaşi, pentru cei ce ne prigonesc şi ne omoară, pentru că prin aceasta se deosebesc creştinii de păgâni (Matei 5,44-45).

A treia virtute divino-umană este virtutea divino-umană a iubirii. Iubirea aceasta nu are limite; ea nu întreabă cine este vrednic de ea şi cine nu este vrednic, ci iubeşte pe toţi: pe prieteni şi pe duşmani, iubeşte pe păcătoşi şi pe răufăcători, dar nu iubeşte păcatele şi crimele lor; binecuvântează pe cei ce blesteamă şi luminează ca un soare şi pe cei răi şi pe cei buni (Matei 5,45-46). Această iubire divino-umană trebuie cultivată în poporul nostru, pentru că prin această catolicitate [universalitate, sobornicitate] a ei se deosebeşte iubirea creştină de toate celelalte aşa-zise iubiri selective: de iubirea fariseică, de cea umanistă, de cea altruistă, de cea naţională şi de cea animalică. Iubirea lui Hristos este întotdeauna atoateiubitoare.
Şi această iubire se dobândeşte prin rugăciune, pentru că ea este un dar al lui Hristos. Şi inima creştină se roagă cu tărie: Stăpâne al iubirii, dă-mi iubirea Ta pentru toţi şi pentru toate!

Cea de a patra este: virtutea divino-umană a blândeţii şi a smereniei. Numai „cel blând cu inima” linişteşte inimile revoltate şi sălbatice; numai cel smerit cu inima smereşte sufletele mândre şi îngâmfate. A „arăta blândeţe faţă de toţi oamenii” este o datorie a fiecărui creştin adevărat (Tit 3,2). Dar creştinul devine cu adevărat blând şi smerit atunci când face inimă inimii lui pe blândul şi smeritul Domn Iisus, căci El este Singurul cu adevărat, „blând şi smerit cu inima” (Matei 1 1,29). Trebuie ca sufletul poporului să fie îmblânzit cu blândeţea lui Hristos. Fiecare om trebuie să înveţe să se roage: Preablânde Iisuse, îmblânzeşte sufletul meu cel sălbatic!

Domnul s-a smerit pe Sine însuşi cu cea mai mare smerenie: S-a întrupat, S-a făcut om. Dacă eşti al lui Hristos, smereşte-te pe tine
însuţi până la condiţia de vierme: transpune-te în situaţia oricărui om îndurerat, în situaţia oricărui om amărât, în situaţia oricărui om chinuit, în durerea oricărui animal şi a oricărei păsări. Smereşte-te pe tine însuţi mai prejos de toţi: fii toate în toţi, dar prin Hristos şi după Hristos. Când eşti singur, roagă-te: Smerite Doamne, smereşte-mă cu smerenia Ta!

Cea de a cincea este virtutea divino-umană a răbdării şi a umilinţei. Adică, să rabzi răul, să nu răspunzi cu rău la rău, să ierţi cu sufletul plin de milă, ocările şi rănile care ti se aduc. A fi a lui Hristos înseamnă să te simţi necontenit răstignit în lume, prigonit de lume, ocărât, scuipat şi luat în bătaie de joc. Lumea nu suferă pe oamenii purtători de Hristos, aşa cum nu L-a suferit nici pe Hristos.
Mediul în care creştinul aduce roadă este martiriul. Lucrul acesta trebuie să-l învăţăm pe poporul nostru. Pentru ortodocşi, martiriul este un foc curăţitor. Creştineşte este nu numai să suferi cu bucurie pătimirile ci şi să ierţi, plin de milostivire, pe cei care le provoacă, să te rogi lui Dumnezeu pentru ei, aşa cum a făcut Hristos şi arhidiaconul Ştefan. Pentru aceasta roagă-te: îndelung-răbdătorule Doamne, dă-mi îndelunga răbdare, măreţie sufletească şi blândeţe!

Misiunea Bisericii noastre este să facă din aceste nevoinţi-virtuţi divino-umane metodele de viaţă ale poporului; să ţese din aceste virtuţi divino-umane harice sufletul şi viaţa poporului. In aceasta constă mântuirea sufletului de lume şi de toate mişcările şi organizaţiile atee stricătoare de suflet şi ucigătoare de oameni şi ale lumii. „Ateismului” cultivat şi a antropofagiei poleite a civilizaţiei contemporane trebuie să le opunem personalităţi purtătoare de Hristos, care cu blândeţea mielului vor învinge patimile cele aprinse ale lupilor şi cu nevinovăţia porumbeilor vor izbăvi sufletul poporului de plăgile produse de civilizaţie şi politică. Ascetismului civilizatoric în numele omului european putred şi desfigurat, în numele ateismului, civilizaţiei, al lui antihrist trebuie să-i opunem asceza săvârşită în numele lui Hristos. Pentru aceasta, datoria principală a Bisericii noastre este aceea de a crea asceţi purtători de Hristos.
Cuvântul care trebuie să se audă înăuntrul ei şi astăzi, este: înapoi la asceţii cei purtători de Hristos, la Sfinţii Părinţi! Inapoi la virtuţile Sfântului Antonie cel Mare şi ale lui Atanasie, ale Sfântului Vasile şi Sfântului Grigore, ale Sfinţilor Hrisostom şi loan Damaschin, ale Sfinţilor Serghie şi Serafim (ruşii), ale Sfinţilor Sava, Prohor şi Gavriil (sârbii) şi ale altora! Pentru că aceste nevoinţi-virtuti divino-umane au creat pe Sfântul Antonie, pe Sfântul Grigore, pe Sfântul Sava. Şi astăzi numai nevoinţele-virtuţi ortodoxe pot face sfânt orice suflet şi sufletul întregului nostru popor. Deoarece scopul divino-uman este veşnic şi neschimbat, mijloacele lui sunt deopotrivă veşnice şi neschimbate, fiindcă Hristos Iisus este ieri şi astăzi Acelaşi în veci (Evrei 13,8). Aici este deosebirea între lumea omenească şi lumea lui Hristos: ceea ce este omenesc este trecător şi vremelnic, iar ceea ce este al lui Hristos este neschimbat şi veşnic.

In calitate de unică purtătoare şi păstrătoare a Persoanei desăvârşite şi pline de lumină a Dumnezeului-om Hristos, Ortodoxia se realizează exclusiv cu mijloace divino-umane ortodoxe, cu virtuţile ascetice în har iar nu cu mijloace împrumutate de la romano-catolicism sau protestantism, pentru că acestea sunt creştinisme în versiunea omului european îngâmfat, iar nu după Dumnezeul-om Cel smerit.

Aceasta misiune a Bisericii e uşurată de însuşi Dumnezeu, pentru că în poporul nostru există încă spiritul ascetic aşa cum l-a creat Ortodoxia de-a lungul veacurilor. Sufletul ortodox al poporului nostru se îndreaptă către Sfinţii Părinţi, către asceţii ortodocşi.
Asceza personală, familială şi parohială manifestată mai cu seamă în rugăciune şi post, este caracteristica Ortodoxiei. Poporul nostru este un popor al lui Hristos, popor ortodox, pentru că el rezumă în sine Evanghelia, ca şi Hristos, în aceste două nevoinţe ascetice: în rugăciune şi post, şi este convins că orice necurăţie, orice gând necurat, orice poftă necurată, orice duh necurat, poate fi alungat din om, numai cu rugăciune şi post (Matei 17,21). In adâncul inimii lui, poporul nostru cunoaşte pe Hristos şi Ortodoxia, ştie ce este ceea ce face ortodox pe omul ortodox. Ortodoxia duce întotdeauna la renaşteri ascetice, şi altfel de „renaşteri” Ortodoxia nu cunoaşte.

Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei. Ascetismul este singura şcoală misionară a Ortodoxiei. Ortodoxia este asceză şi viaţă, de aceea ea îşi propovăduieşte şi realizează misiunea numai prin asceză şi viaţă. Dezvoltarea ascetismului personal şi bisericesc – aceasta trebuie să fie misiunea internă a Bisericii noastre în sânul poporului nostru. Parohia trebuie să devină un centru ascetic. Dar lucrul acesta nu poate să-l facă decât un paroh-ascet. Rugăciunea şi postul, viaţa bisericească a parohiei, viaţa liturgică – acestea sunt mijloacele principale ale Ortodoxiei prin care poate renaşte lucrarea ei asupra oamenilor. Trebuie să renască parohia, comunitatea parohială, dar în iubire de Hristos şi de fraţi. Ori pentru a sluji cu smerenie pe Hristos şi pe toţi oamenii cu blândeţe şi umilinţă, cu jertfă şi lepădare de sine, trebuie ca slujirea aceasta să fie îmbibată şi să se hrănească din rugăciune şi din viaţa liturgică. Acesta este lucrul de temelie, lucrul necesar. Dar toate acestea necesită o condiţie prealabilă: ca arhiereii noştri, preoţii noştri şi monahii noştri să fie ei înşişi asceţi, iar pentru aceasta:

Domnului să ne rugăm !”

(1923)

Sfântul Iustin Popovici, „Omul și Dumnezeu – Omul. Abisurile și culmile filozofiei”