Gânduri la sfârșit … și început !

30 decembrie

Iubirea rămâne în veci

Iubirea niciodată nu trece. Cât despre prorocii, se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. (I Corinteni 13, 8)

Apropierea Anului Nou ne duce de obicei cu gândul la vremelnicia a tot ce e pământesc. Cred totuşi că acest moment al anului trebuie să ne aducă aminte de ceea ce niciodată nu trece. Când încă un an trece în veşnicie, nu-mi pare rău de ceea ce ia cu sine, ci mai degrabă sunt uimit de ceea ce el ne lasă. După cât se vede, aceeaşi impresie a avut-o şi Sfântul Pavel. Pentru el era firesc ca prorociile să se desfiinţeze, darul limbilor să înceteze, ştiinţa să se sfârşească şi ea, dar e uimit de faptul că iubirea niciodată nu trece, şi în strigătul lui se aude o notă de triumf.
Şi noi, încheind acest an, să încercăm să ne amintim de toate lucrurile cu care ne-am îmbogăţit de-a lungul lui – nu pentru un timp, ci pentru totdeauna. Ce-am putea spune atunci despre dragoste, care niciodată nu îmbătrâneşte, care nu ştie de timp şi spaţiu, care prin însăşi esenţa sa este nesfârşită, nemărginită? Eu aş zice că gândul la ea trebuie să precumpănească în noi la început de an.
Există în zidire un lucru asupra căruia timpul n-are putere, şi anume inima omului.
Toate celelalte se istovesc, se uzează cumva; capacităţile ne slăbesc, puterile ne trădează, memoria se toceşte, dar inima rămâne neschimbată: ea nu trebuie să-şi piardă capacitatea de a iubi, ci trebuie să rămână larg deschisă întotdeauna pentru tot ce este frumos şi înălţător, pentru orice necaz, pentru orice amărăciune. Inima omului este ca un arbore ce nu se lasă doborât de furtună şi vreme rea, ci rămâne verde şi înfloreşte chiar şi în gerul iernii.
In ea răsună cântarea dragostei, chiar şi atunci când vocea ne trădează. Când vederea ni se întunecă, raza limpede a credinţei pătrunde în acest întuneric şi-l luminează. Aşadar, să nu luaţi exemplu în frunzele ce se veştejesc: inima voastră a rămas tânără în pofida anilor care trec.
Veşnica iubire a lui Dumnezeu, care a trimis curcubeul după potop, a rămas la fel până astăzi. Privirea iubirii dumnezeieşti nu s-a întunecat, puterea ei n-a slăbit; cerul şi pământul vor trece, dar iubirea va rămâne
în veci.

31 decembrie

Mânat fiind de Duhul

Iar acum iată că, fiind eu mânat de Duhul, merg la Ierusalim, neştiind ce mi se va întâmpla acolo. (Faptele Apostolilor 20, 22)

Ce mi se va întâmpla acolo? Pavel nu avea nici cea mai mică idee despre ce va fi, n-avea cum să prevadă ce primejdii, nereuşite, necazuri, amărăciuni îl aşteptau.Viitorul îi era cu totul necunoscut – şi totuşi, cu obişnuita sa bărbăţie, Pavel spune: Merg la Ierusalim. El nu era dintre cei care încearcă să scape de datorie fiindcă nu ştiu ce le va cere aceasta.
Şi noi ne aflăm în pragul viitorului necunoscut, neexplorat încă; nu vedem nimic în faţa noastră, ci doar încercăm cu spaimă şi cu cutremur să pătrundem pe acest tărâm necunoscut.
Ce mi se va întâmpla acolo? Nu ştiu, şi nici o putere nu îmi poate descoperi asta.
Presupunerile noastre sunt vane; nu putem afla ce evenimente neprevăzute ne-ar putea întâmpina, dacă ne aşteaptă bucurie sau întristare, dacă soarta noastră viitoare seamănă cu cea din trecut sau dacă vor veni schimbări capitale. Aşadar, să nu ne pierdem timpul cu presupuneri, ci să mergem înainte cu hotărâre, ca Apostolul Pavel, urmând poruncii Domnului, şi El însuşi va curaţi calea în faţa noastră.
Ce mi se va întâmpla acolo? Schimbările, evenimentele neprevăzute sunt cu neputinţă de ocolit, iar după toate acestea, într-un viitor apropiat sau îndepărtat, ne aşteaptă sfârşitul inevitabil.
Tocmai acesta este Ierusalimul nostru, scopul nostru ultim.
Aşadar, să mergem într-acolo mânaţi de Duhul. Numai nădejdea în Dumnezeu ne poate da imbold să mergem înainte cu bărbăţie, în linişte. Să nu ne îngrijim de ziua de mâine: Se va îngriji de ea Domnul însuşi.
Inconjuraţi de întuneric, nevăzând nimic înaintea noastră, să întindem mâna şi să ne
apucăm de mâna Lui, care e gata să ne sprijine şi să ne îndrume. Atunci vom putea spune şi noi: Şi de voi merge prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti (Psalmi 22, 4).

1 ianuarie

Nu te asemăna smochinului neroditor

Cineva avea un smochin sădit în via sa şi a venit să caute rod în el, însă n-a găsit. Şi a zis către vier: „Iată, trei ani sunt de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l, de ce să cuprindă pământul în deşert?” Iar el, răspunzând, a zis: „Doamne, lasă-l şi anul acesta.” (Luca 13, 6-8)
Spusele acestea cuprind o aluzie la anii dinainte. Nu era prima dată când stăpânul viei dădea atenţie smochinului, şi nu era prima dată când căuta roadă în el zadarnic.
Poate că nici eu, în anii de până acum, nu m-am desăvârşit destul; poate nici eu nu m-am priceput să mă folosesc de prilejurile de a face binele, n-am îndreptăţit aşteptările Stăpânului meu. Nu cumva se va întâmpla la fel şi anul acesta? In anii de până acum am pierdut mult timp, am scăpat multe prilejuri, am răspuns de puţine ori la chemările Domnului meu! Privind în urmă la toţi aceşti ani, sunt nevoit să recunosc că au trecut fără nici o roadă! Nu cumva şi anul care începe va fi neroditor, ca cei dinainte?
Să nu fie aşa! Cu cât îmi rămâne mai puţin timp pentru a împlini voia lui Dumnezeu, cu cât mă apropii mai mult de sfârşit, cu atât sunt mai dator să îmi vin în fire şi să schimb o mulţime de lucruri în viaţa mea! Revăzând în gând tot trecutul meu, nu pot să nu-mi aduc aminte de nenumăratele binefaceri cu care Domnul m-a copleşit — şi atunci, cum să nu trag nădejde că şi anul acesta nu mă va lipsi de dragostea Sa, de milostivirea Sa? Orice m-ar aştepta în viitor, nu mă îndoiesc că Domnul însuşi îmi va îndrepta fiecare pas, şi de aceea trec cu toată nădejdea pragul anului care începe.
Doar atât mă întreb: cum am petrecut anul care a trecut? L-am început cu făgăduinţe pline de râvnă, cu cele mai bune intenţii, însă acestea s-au evaporat repede şi am petrecut anul fără folos, n-am dobândit nimic în el, nu am înaintat! O, Doamne! Nu lăsa să se întâmple acelaşi lucru şi anul acesta! Ajută-mă să-Ţi aduc roadă întru răbdarea şi smerenia inimii mele!”