„Cea de-a şaptea luptă pe care o avem de dus este cea cu duhul slavei deşarte, care îmbracă multe chipuri, este schimbător şi subţire, aşa încât până şi omul cu cei mai ageri ochi sufleteşti abia poate să o zăreas­că şi s-o priceapă, şi cu atât mai mult să se ferească de ea. Celelalte patimi sunt simple şi au un singur chip, pe când aceasta are multe părţi şi multe chipuri, îl luptă pe ostaşul lui Hristos din toate părţile, şi când încă se lup­tă, şi când pare deja biruitor, pentru că ea se străduie să-l rănească şi prin haine, şi prin înfăţişare, şi prin mers, şi prin glas, şi prin trudă, şi prin privegheri, şi prin postiri, şi prin rugăciune, şi prin însingurare, şi prin citi­re, şi prin cunoştinţe, şi prin tăcere, şi prin supunere, şi prin smerenie, şi prin semnătatea sufletului şi, ca o stâncă primejdioasă ascunsă sub apă, acoperită de talazuri, de care corăbierii nu se tem pentru că n-o văd, pricinuieşte pe neaşteptate naufragiu celor care plutesc cu vânt prielnic.

Aşadar, cel ce doreşte să meargă pe calea împărătească cu armele dreptă­ţii cele de-a dreapta şi cele de-a stân­ga este dator, după cuvântul apostolesc, să umble la fel în slavă şi în necinste, în defăimare şi în laudă (v. II Cor. 6, 7-8) şi să săvârşească cu cea mai mare băgare de seamă umble­tul său pe calea virtuţii, între talazu­rile ispitelor, sub îndrumarea dreptei socotinţe şi suflarea Duhului Domnu­lui, ştiind că îndată ce ne vom abate, fie şi puţin, la dreapta sau la stânga, imediat ne vom sfărâma de pierzătoarele pietre de sub apă. De aceea şi auzim de la Preaînţeleptul Solomon îndemnul: Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga (Pilde 4, 27), adică „nu te amăgi cu virtutea şi cu sporirea ta duhovnicească nu te îngâmfa; deopotrivă, nu căuta, abătându-te pe calea cea de-a stânga a patimilor, slavă de la ele întru ruşinea ta, după cuvântul apostolesc (v. Filip. 3, 19). In omul în care diavolul n-a putut odrăsli slava deşartă prin frumuseţea hainelor strălucite el încearcă s-o semene prin hai­ne proaste, neîngrijite, sărăcăcioase; pe cine nu l-a putut arunca în această patimă prin cinstiri îl împinge la ea prin înjosiri; pe cine nu l-a putut face să se semeţească prin multa ştiinţă şi prin priceperea de a cuvânta stârneşte îngâmfarea prin tăcere. Dacă cine­va posteşte în chip vădit, este tulburat de slava deşartă; dacă, dispreţuind această slavă, începe să-şi ascundă postirea, suferă năvăliri din partea înălţării de sine. Ca să nu se păteze cu slava deşartă, unii se feresc să facă rugăciuni lungi în văzul fraţilor, dar începând să se îndeletnicească cu ele în taină, fără să aibă pe nimeni mar­tor al acestei lucrări, tot nu scapă de lăudăroşenie. Foarte bine zugrăvesc bătrânii noştri firea acestei boli ase­muind-o cepei şi usturoiului, care după ce îndepărtezi o foiţă se dove­desc a fi acoperite cu alta de acelaşi fel, şi oricâte foiţe ai îndepărta tot aco­perite rămân. Ea nu încetează să-l urmărească nici pe cel care, fugind de slavă, se ascunde în pustie de orice părtăşie cu muritorii, şi cu cât fuge mai departe de lume, cu atât mai mare e încrâncenarea cu care năvăleşte asupra lui. Dintre cei ce locuiesc în mănăstiri, pe unul se străduie să-l arunce în înălţa­rea de sine prin aceea că este mai răb­dător decât toţi la lucru şi în trudă, pe altul prin aceea că este cel mai grab­nic la ascultare, pe altul prin aceea că îi întrece pe toţi prin smerenie. Unul este ispitit de ea din pricina mulţimii cunoştinţelor sale, altul din pricina îndelungii şederi la citit, altul din pri­cina lungimii privegherilor pe care le face, şi această boală se străduie să-l rănească pe fiecare prin propriile lui virtuţi, făcându-i prilejuri de poticni­re spre pierzare din cele prin care se află roadele vieţii. Celor ce vor să stră­bată calea bunei credinţe şi a desăvârşirii, vrăjmaşii nu le ascund curse­le înşelării nicăieri altundeva decât în calea pe care merg, după cuvân­tul Fericitului David: în calea aceasta, în care am umblat, ascuns-au cursă mie (Ps. 141, 3), pentru ca noi, năzuind spre cinstirea chemării de Sus, tocmai pe calea virtuţilor, pe care alergăm, să ne poticnim semeţindu-ne cu reuşite­le noastre şi, încurcaţi în laţurile sla­vei deşarte, să cădem, având picioa­rele sufletului legate. Aşa se întâmplă că, în vreme ce rămânem nebiruiţi de năvălirea potrivnicului, suntem biruiţi chiar de înălţimea biruinţei noastre asupra lui.

Toate celelalte patimi se ofilesc când sunt biruite şi se fac tot mai slabe pe zi ce trece; de asemenea, se pot vlăgui şi potoli şi sub înrâurirea locului sau a vremii; oricum, datori­tă dihoniei dintre ele şi virtuţile care le sunt potrivnice, este mai uşor să ne ferim de ele. Aceasta însă când e lovită se ridică la luptă cu şi mai mare înverşunare; când credem că şi-a dat duhul, prin moartea sa devine şi mai vie, mai sănătoasă şi mai puterni­că. Celelalte patimi stăpânesc tiranic numai asupra celor pe care i-au biru­it în luptă, pe când aceasta îşi strâmtorează şi mai crâncen biruitorii, şi cu cât este lovită mai puternic, cu atât ne luptă mai amarnic prin gândul semeţ atunci când biruim. Şiretenia cea sub­ţire a vrăjmaşului, se şi vede mai ales în aceasta, că prin uneltirile lui osta­şul lui Hristos cade lovit de propriile-i săgeţi după ce el n-a putut să-l biruie cu săgeţile sale vrăjmăşeşti.

După cum am zis, celelalte patimi se liniştesc în anumite locuri; de ase­menea, se potolesc şi se vlăguiesc atunci când este înlăturat lucrul prin care păcătuim sau înlesnirea şi prilejul către păcat, pe când aceasta pătrunde în pustie odată cu cel ce fuge acolo ca să scape de ea şi nu se teme de nici un loc, aşa cum nu slăbeşte nici când cele prin care păcătuim sunt depar­te de ochii noştri, fiindcă ea prinde avânt tocmai din sporirea în virtuţi a celui pe care îl bântuie. Cu trecerea timpului, celelalte patimi se îmblânzesc câteodată şi pier, pe când acesteia vremea îndelungată nu numai că nu-i aduce vreo vătămare, ci chiar mai multă hrană dă deşertăciunii ei.

In fine, celelalte patimi, fiind în dihonie cu virtuţile potrivnice lor şi războindu-se cu ele pe faţă, ca ziua în amiaza mare, sunt mai uşor de biruit şi este mai uşor să ne ferim de ele, pe când aceasta, strecurându-se între vir­tuţi şi amestecându-se cu oastea noas­tră, se luptă ca în timp de noapte şi amăgeşte cu atât mai amarnic, întru­cât nu ne aşteptăm şi nu ne temem de năvălirea ei.

Citim că Iezechia, împăratul lui Iuda, bărbat de o dreptate desăvârşită în toate privinţele, a fost doborât de o singură săgeată a înălţării de sine, şi el, care printr-o rugăciune a putut primi de la Dumnezeu uciderea a o sută optzeci şi cinci de mii de ostaşi asirieni a fost biruit de iubirea slavei deşarte; el, care după ce Dumnezeu îi rânduise hotarul vieţii şi ziua morţii, pentru rugăciunea sa a fost învredni­cit să i se prelungească viaţa cu încă cincisprezece ani, adeverindu-i-se aceasta prin întoarcerea soarelui îna­poi, pentru o singură înălţare şi păre­re de sine a pierdut totul, şi nu numai pe sine, ci şi întreg poporul său l-a supus mâniei dumnezeieşti, unei asemenea mânii încât atunci când, smerindu-se, a început să-L roage pe Dumnezeu împreună cu tot poporul, tot ce a putut dobândi a fost ca mânia aceasta să nu vină în vremea vieţii lui (v. IV împ. 20; II Paral. 32). Atât de pierzătoare şi de greu păcătoasă este patimă înălţării de sine!

Ozia, străbunicul sus-pomenitului împărat care a fost lăudat şi el de mărturia Sfintei Scripturi, când, după numeroase virtuţi şi multe fapte şi rânduieli de mare laudă spre bine­le poporului, s-a înălţat cu semeţia slavei deşarte şi a făcut strâmbătate Domnului Dumnezeului său printr-o faptă neplăcută Lui, îndată a căzut din înălţimea slavei sale şi a fost bătut cu lepră (v. II Paral 26). Iată încă o pildă de grea cădere! Vedeţi de aici cât de pierzătoare pot fi reuşitele atunci când nu ne păzim de slava deşartă şi de înălţarea de sine, şi cum cei ce nu iau aminte la sine şi nu se păzesc, nefiind zdrobiţi în împrejurările gre­le sunt loviţi mai amarnic când le înfrâng şi, scăpând de primejdia morţii în vremea luptei cad cu prilejul biruinţei!

De aceea ne îndeamnă Aposto­lul: Să nu fim iubitori de slavă deşartă (Gal. 5, 26). Şi Domnul, mustrându-i pe farisei, zice: Cum puteţi voi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii, iar slava care vine de la Unul Dumnezeu nu o căutaţi? (In 5, 44). Despre aceştia şi Fericitul David grăieşte ameninţător: Dumnezeu a risipit oasele celor care plac oamenilor (Ps. 52, 7).

Slava deşartă a începătorilor şi a celor care nu au sporit încă decât puţin în virtuţi şi în cunoştinţa duhovni­cească semeţeşte, de obicei, prin gla­sul plăcut, sau prin frumuseţea tru­pului, sau prin bogăţia şi bunul neam al părinţilor, sau prin aceea că au dis­preţuit rangurile şi cinstirile. Unora le insuflă că dacă ar fi rămas în lume ar fi dobândit cu uşurinţă şi cinstiri, şi bogăţie, chiar dacă nu ar fi putut să ajungă vreodată la ele, şi astfel îl face să se slăvească în deşert cu părăsirea lucrurilor pe care nu le-a stăpânit vre­odată şi cu jertfirea unor nădejdi fără temei. Altora le insuflă dorinţa pre­oţiei sau diaconiei, zugrăvindu-le în gând cu câtă sfinţenie şi cu câtă amă­nunţime şi-ar îndeplini atunci lucra­rea, încât ar putea să le slujească drept pildă de sfinţenie celorlalţi preoţi, ba pe lângă asta ar aduce folos multora prin purtarea şi prin învăţăturile lor. Câteodată, pe cei care trăiesc în pustie ori duc viaţă de însingurare în chilie îi fac să îşi închipuie în mintea lor că umblă pe la casele oameni­lor şi prin mănăstiri şi că prin puterea cuvântului lor îi aduc pe mulţi pe calea vieţuirii cuvenite. În acest fel, sărmanul suflet e tras încolo şi încoace de deşertăciune, ca cineva care aiurează în somn adânc, şi, momit de dulceaţa acestor gânduri şi plin de asemenea închipuiri, în cea mai mare parte nu mai e în stare să bage de seamă nici ce face, nici că fraţii sunt de faţă, chiar dacă i-ar avea înaintea ochilor, fiindcă e cufundat de tot, cu dulceaţă, în aiurarea sa cu ochii deschişi, în rătăcirea gândurilor sale, ca în ceva ce are loc cu adevărat.

Imi amintesc că atunci când vieţuiam în pustia schitului, un bătrân, mergând la chilia unui frate ca să-l cerceteze, a auzit că cineva vorbeşte înăuntru şi s-a oprit, dorind să afle ce anume citeşte acela din Sfânta Scrip­tură, sau ce rugăciuni spune pe dina­fară, aşa cum e acolo obiceiul să se facă în timpul lucrului. Ascultând mai îndeaproape, binecredinciosul Bătrân a auzit că fratele învăţa poporul ca şi cum ar fi fost în biserică: aşadar, amă­git de duhul slavei deşarte, îşi închi­puia că e preot şi împlinea în închipu­ire lucrarea „încredinţată” lui. Aştep­tând puţin, bătrânul a auzit că fratele a încheiat cuvântul de învăţătură şi, schimbându-şi cinul, s-a făcut „dia­con”, glăsuind: „Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi!” Bătrânul a bătut la uşă. Ieşind, fratele l-a întâmpinat cu cinstirea obişnuită şi, băgându-l înăuntru, l-a întrebat dacă a venit de mult, făcându-se că se îngrijorează ca nu cumva bătrânul să fi aşteptat mult afară şi să fi păţit, prin urmare, vreo neplăcere, însă de fapt fiind mustrat de conşti­inţă pentru închipuirile sale şi pentru ceea ce făcuse în urma lor. Bătrânul i-a răspuns blând: „Am venit tocmai înainte de a spune tu: «Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi!»”

Am socotit de trebuinţă să vor­besc aici despre aceasta pentru ca voi, având înaintea ochilor în toa­tă amănunţimea puterea şi rânduiala cu care năvălesc asupră-ne patimile de care este sfâşiat bietul suflet, să puteţi fi mai cu luare-aminte la voi înşivă şi astfel să scăpaţi mai lesne de cursele şi laţurile vrăjmaşilor. Aşa fac şi Părinţii egipteni. Ei fac cunoscute fără şovăire toate lucrurile de acest fel, şi prin istorisirile lor despre alţii şi despre ei înşişi ca şi cum încă ar mai păţi lucrurile despre care poves­tesc descoperă şi dau în vileag îna­intea celor tineri meşteşugurile tutu­ror patimilor: şi cele pe care le îndură deja tinerii, şi cele pe care urmează să le îndure. Zugrăvind astfel amăgirile tuturor patimilor, îi fac pe începăto­rii ce ard cu duhul să cunoască taine­le luptelor ce-i aşteaptă şi, văzându-le ca într-o oglindă, să priceapă atât pri­cinile patimilor care îi războiesc, cât şi mijloacele împotriva lor, iar în pri­vinţa luptelor viitoare să ştie dinain­te cum să se apere, cum să dea piept vrăjmaşilor şi cum să se bată cu ei. Doctorii iscusiţi au obiceiul nu doar să vindece bolile de acum, ci şi să le preîntâmpine pe cele viitoare prin poveţe sau leacuri potrivite: şi aceşti adevăraţi doctori de suflete, omorând dinainte bolile inimilor prin povăţuirea lor duhovnicească, nu le lasă să prindă rădăcini în sufletele tinerilor, dând în vileag înaintea acestora atât pricinile năvălirii patimilor, cât şi mij­loacele vindecătoare împotriva lor.

Ostaşul lui Hristos, care doreşte să se nevoiască în chip legiuit, cu nevoinţă duhovnicească adevărată, trebu­ie să se străduie în tot felul pentru a birui această fiară cu multe chipuri. în primul rând, putem ocoli chiar întâl­nirea cu această netrebnicie care este gata să se abată asupra noastră din toa­te părţile. O putem ocoli dacă, ţinând minte cuvântul lui David: Dumnezeu a risipit oasele celor care plac oamenilor (Ps. 52, 7), nu ne vom îngădui nici­decum să facem ceva cu gândul de a dobândi slavă deşartă. Pe urmă, ceea ce facem cu gând bun trebuie să întă­rim şi să păzim, ca să nu se strecoare boala slavei deşarte, pustiind de roa­de toate ostenelile noastre. De ase­menea, trebuie să ne ferim din toate puterile de cele ce nu sunt obişnuite în obşte şi nu sunt făcute de către toţi, ca de unele ce nasc lăudăroşenie şi ne pot câştiga slavă de la oameni. Toc­mai prin acestea se dă cel mai mult în vileag faptul că s-a lipit de noi molima ucigaşă a slavei deşarte, de care am fi putut totuşi să scăpăm dacă am fi ţinut minte că prin ea nu numai că pierdem în întregime roada ostenelilor noastre şi ne şi facem vinovaţi de mare fărădelege şi vom avea de îndu­rat chinuri veşnice ca nişte furi de cele sfinte; fiindcă am vrut să facem pentru oameni, jignindu-L pe Dumne­zeu, ceea ce ar fi trebuit să facem pen­tru El, şi prin aceasta am dat oame­nilor întâietate în faţa lui Dumnezeu, şi slavei de la oameni în faţa slavei de la Dumnezeu, precum ne va da în vileag în Ziua Judecăţii Cel care ştie cele ascunse.”

Sursa : Filocalia vol. I , Sfântul Ioan Casian Romanul