„In oştire, dacă un ostaş este prins că lucrează printre soldaţi pentru duşmani şi că are gânduri la fel cu perşii, duşmanii noştri, nu se primejduieşte numai el, ci şi toţi care au ştiut de el, şi nu l-au făcut cunoscut generalului. Iar voi sunteţi oştirea lui Hristos! Cercetaţi şi iscodiţi cu de-amănuntul! De este amestecat printre voi unul de alt neam, făceţi-l cunoscut! nu ca să-l omoram, cum sunt omorâţi trădătorii în armata, nici ca să-l muncim şi să-l pedepsim, ci ca să-l scăpăm de rătăcire şi necredinţă, ca să-l facem cu totul al nostru.
Dacă nu vreţi să faceţi aşa, ci-l ascundeţj, deşi îl ştiţi, cunoaşteţi bine că veţi suferi aceeaşi pedeapsă ca şi el. Pavel supune la chin şi la pedeapsă nu numai pe cei ce săvârşesc răul, ci şi pe cei care îi încuviinţează . Iar profetul David dă aceeaşi pedeapsă nu numai celor ce fură, ci şi celor care aleargă cu ei . Şi pe bună dreptate; căci cel care îl ştie pe cel ce face răul şi-l doseşte şi-l ascunde, îi dă prilej să ajungă şi mai nepăsător şi-l face să săvârşească răul cu mai multă libertate.”

Sfântul Ioan Gura de Aur, “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

„Cel ce cade este pedepsit nu numai pentru propria lui cădere, ci este osândit şi pentru că i-a făcut pe alţii să cadă; după cum şi cel ce stă nu este încununat numai pentru propria lui virtute, ci este admirat şi pentru că-i face şi pe alţii să aibă aceeaşi râvnă.”

Sfântul Ioan Gura de Aur, “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

„Avem obiceiul să spunem: „sunt păcătos”, „sunt păcătoasă” – ce cuvinte plăcute lui Dumnezeu! Dar să ne îngrijim ca ele să nu fie doar rostite de limbă, ci şi simţite de către inimă. Să ne convingem pe noi înşine că simţământul dreptăţii proprii este o abatere pe calea pierzării – şi apoi, îndată ce se arată câtuşi de puţin, să îl gonim ca pe un vrăjmaş cât se poate de primejdios, ce se strecoară ca să ne răpească bunul cel mai scump – îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu. Pentru a nu arăta slăbiciune în nici o privinţă faţă de această ispită, să facem aşa fel ca oricărei fapte şi întreprinderi a noastre să-i meargă înainte simţământul păcătoşeniei noastre, şi acesta să fie în fruntea tuturor. Dai milostenie? Dă cu gândul: „nu sunt vrednic să primesc pentru ea mila lui Dumnezeu”. Posteşti sau iei asupra ta vreo altă asprime trupească?
Să ai gândul: „alţii îşi măresc prin nevoinţa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon – trebuie să mă ostenesc pentru păcatele mele”. Mergi la biserică ori săvârşeşti acasă rugăciune? Să-ţi spui: „să mă ostenesc, poate că Domnul se va milostivi şi-mi va ierta păcatele”. Şi mai ales în lucrarea rugăciunii, când vă îndreptaţi cu mintea şi cu inima spre Dumnezeu, să nu vă vedeţi altfel decât ca pe oamenii cei mai neîndreptaţi şi care au nevoie mai mult ca toţi de milostivirea lui Dumnezeu, asemenea sfântului Pimen, care spunea: „eu mă văd ca pe un om cufundat în noroi până la grumaz, şi numai gură are ca să strige: Dumnezeule, miluieşte-mă!”. „

Sfântul Teofan Zăvorâtul

„Vin din când în când vremuri grele, când pare că triumfă puterea întunericului şi că biruinţa este de partea vrăjmaşilor lui Hristos. Domnul a îngăduit pironirea pe cruce a Fiului Său, punerea Lui în groapă; mormântul părea să se fi închis asupra Lui pentru totdeauna: nu mai vedem decât o piatră mare şi pecetea de pe mormânt. în faţa priveliştii acesteia stau cu durere Apostolii.
Deseori ni se pare şi nouă că este pângărită, înfrântă, credinţa noastră…
Dumnezeu nu-Şi face auzit glasul, nu-l auzim în fărădelegea care se săvârşeşte.
Lumina a fost acoperită de o beznă de nepătruns, grosolana putere vrăjmaşă pare să fi învins dreptatea şi adevărul.
Descurajaţi, cu durerea în inimă, Apostolii lui Hristos se întreabă: de ce S-a lăsat acoperit cu o piatră de mormânt învăţătorul lor?
Astăzi înfrângere, mâine biruinţă — şi dacă în istoria popoarelor, din pricina mulţimii păcatelor omeneşti, Hristos apare mai des înfrânt decât biruitor, să fim încredinţaţi că după îndelungata domnie a răului va veni triumful deplin, văzut, al lui Hristos încununat de slavă, în faţa Căruia s-a plecat tot genunchiul celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10).
Fiecare dintre noi, repetând zilnic vie împărăţia Ta, poate grăbi venirea acesteia primind stăpânirea lui Hristos în inima sa şi înmulţind numărul celor care în mijlocul stăpânirii păcatului şi a trupului se închină lui Hristos cu toată fiinţa şi cu toată viaţa lor.”
(Extras din „Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu, 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului”)

”A-i trece omului gânduri rele prin minte nu este un lucru neliniştitor, pentru că numai îngerilor şi celor desăvârşiţi nu le trec gânduri rele. Neliniştitor este atunci când omul nivelează o bucată a inimii sale şi îi primeşte pe lupii cei cu aripi – pe diavoli. Dacă vreodată se va întâmpla şi aceasta, ime­diat trebuie spovedanie, cultivarea aeroportului şi plantarea de pomi roditori, pentru ca inima să devină iarăşi rai.”


Sf. Paisie Aghioritul, “Nevointa duhovniceasca“

„Zis-a avva Theodor iarăși: de ai prieteșug cu cineva și se va întâmpla să cadă el în ispita curviei, de poți, dă-i lui mâna și trage-l în sus. Iar de va cădea în eres și nu se va pleca ție să se întoarcă, degrabă taie-l pe el de la tine, ca nu cumva zăbovindu-te să cazi împreună cu el în groapă.”

(Patericul, ediția a IV-a rev., Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 92)

„Suntem în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu ne urmăreşte cu atenţie şi cunoaşte inima fiecăruia. Nu ne va nedreptăţi. Fiindcă există dreptatea dumnezeiască şi răsplătirea dumnezeiască şi Dumnezeu ne iubeşte – ceea ce este mai important decât orice – tot binele ce l-ar face cineva nu se pierde. De aceea este pierdut şi cu desăvârşire lipsit de minte cel care cere să fie îndreptăţit de oameni.
Am observat că atunci când omul este nedreptăţit şi pune în lucrare dreptatea dumnezeiască, Dumnezeu îl îndreptăţeşte chiar şi în această viaţă. Îmi aduc aminte cum în armată, după război, a venit generalul să împartă decoraţii. Eu lipseam în ziua aceea. Când a strigat numele meu a ieşit unul ce era din Tesalia şi a luat acela decoraţia. Ceilalţi militari n-au spus nimic, pentru că atunci te băga la închisoare dacă spuneai minciuni. Când a plecat generalul, acela s-a ascuns, pentru că ceilalţi l-ar fi omorât în bătaie. După ce m-am întors, se temea şi de mine. M-a luat pe de-o parte, m-a luat pe de alta, apoi mi-a spus: „Să mă ierţi, am făcut asta şi asta”. „Bine ai făcut că ai luat-o, i-am spus. Ce aş fi făcut eu cu ea?”. O purta după aceea la defilări. După patruzeci de ani vine aici la mănăstire mareşalul Armatei Întâia din Tesalia şi-mi aduce o decoraţie a lui Alexandru cel Mare. Când am văzut-o, mi-a venit să râd. După patruzeci de ani! M-a impresionat următorul lucru: acel soldat era din Tesalia, din Tesalia a venit şi mareşalul. Vedeţi cum se întâmplă? Atunci când cerem să ni se facă dreptate, le pierdem în cele din urmă şi pe cele de aici, dar şi cele pe care ni le pregăteşte Hristos pentru cealaltă viaţă, dacă nedreptăţim pe alţii. Adică pentru lucruri de nimic le pierdem pe cele mai importante, pe cele veşnice. Cele de aici, fiind oricum fără valoare, ce vom face cu ele?”

(Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul)