„Starețul meu Iosif Isihastul” – Mărturii

„Evlavia părintelui Efrem se vădea mai ales la Dumnezeiasca Liturghie. Felul de a rosti ecteniile şi restul slujbei l-a învăţat de la Stareţul Iosif, iar acesta din Cer. A învăţat glasurile şi ritmurile cântării într-o vedenie în care a văzut nişte păsărele cântând un te-ri-rem. Şi de atunci i-a învăţat şi pe alţii cum să cânte „Doamne miluieşte”, încet, liniştit, ca şi cum vocea ar fi venit de departe. Cântau atât de încet, încât, deşi bisericuţa lor era foarte mică, vocile nu se auzeau de afară. Cântau pe un ton jos pentru a păstra liniştea sufletului, de vreme ce prin liniştea gurii sufletul strigă şi comunică cu Dumnezeu. Stareţul Iosif se bucura mult de aceste Liturghii şi de atmosfera de umilinţă ce domnea atunci când se săvârşeau, deoarece toţi cei din obştea sa erau cu totul dăruiţi adorării lui Dumnezeu şi nici un gând nu clătina mintea lor de la rugăciune. Din acest motiv nu mai lăsa pe nimeni altul să mai liturghisească. Stareţul spunea: „Nu cred să se săvârşească în întreg Sfântul Munte o Liturghie mai profundă decât cea pe care o facem noi, aşa cum o facem, în această bisericuţă smerită”. Stareţul Iosif ajunsese la treapta cea mai înaltă a Rugăciunii minţii, iar ucenicii săi îl urmau. Şi astfel, Liturghia devenea o Dumnezeiască Liturghie, o Liturghie plină de rugăciune. Adeseori, la Sfânta Liturghie, părintele Efrem vedea cum Harul dumnezeiesc umplea în chip simţit bisericuţa. De aceea spunea: „Duhul Sfânt nu Se vede, dar Harul Său Se vede”. In acea bisericuţă Harul umplea inimile lor. De multe ori vedea Dumnezeiescul Prunc pe Sfântul Disc şi atunci lacrimile îi curgeau şiroaie. Odată, la sfinţirea Cinstitelor Daruri, a fost înştiinţat în rugăciune ce înseamnă: „fiu al lui Dumnezeu şi împreună-moştenitor cu Hristos”, simţind în acelaşi timp o nestăvilită căldură a duhului.
De multe ori, la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, a văzut pe Sfânta Masă Trupul mort al Domnului, aşa cum este înfăţişat pe Epitaf. Odată, după Dumnezeiasca Liturghie, când a mers să se odihnească, părintele Efrem a văzut deodată un Heruvim. Cu o negrăită bucurie l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Când i-a povestit Stareţului ce i s-a întâmplat, acesta i-a spus că acel Heruvim fusese o manifestare a Harului. Altădată L-a văzut pe Dumnezeu Cel în Treime în Sfintele Daruri. Iată cum descrie aceasta: „Am văzut întreaga Treime în Cinstitele Daruri. Am văzut-o cu ochii sufletului. Insă nu pot să o descriu. Pe Dumnezeu, desigur, nu poate omul să-L vadă şi apoi să mai trăiască, dar precum s-a petrecut cu Moise, când spune că a văzut «spatele Lui», tot astfel mi s-a întâmplat şi mie. In acea clipă am simţit o stare de negrăită fericire, pace, dragoste, dragoste dumnezeiască, iar lacrimile curgeau fără oprire. Dumnezeu viu pe Sfântul Disc! Cum să îndrăzneşti, aşadar, să te apropii de Sfântul Potir?”.Stareţul însă, după astfel de descoperiri, îl smerea cu grai dulce: „Alergi prea repede, fiul meu!”. După atâtea stări cereşti, nu trebuie să se mire cineva de ce încă mai răspândeşte bună-mireasmă bisericuţa părăsită a Cinstitului Înaintemergător în care a liturghisit atâţia ani părintele Efrem(Katunakiotul). Despre toate acestea mărturisea însuşi părintele Efrem cu credinţă şi cu zdrobire de inimă:„Multă umilinţă, multe lacrimi, şuvoaie întregi! Nu puteam să mă stăpânesc pe mine însumi atunci când liturghiseam. Însă dator sunt să mărturisesc adevărul, şi anume că toate acestea erau dăruite de Dumnezeu datorită rugăciunii Stareţului Iosif. Când părintele Efrem se afla în astfel de stări înalte de rugăciune şi nu se putea stăpâni, Stareţul îi spunea: – Fie bucurie, fie întristare de ai, să nu o exteriorizezi. Se poate ca înlăuntrul tău să izvorască iadul sau Raiul, dar tu să te străduieşti să nu arăţi în afară. Aceasta este metoda cea mai bună, adică ca nici cel de lângă tine să nu-şi dea seama în ce stare te afli. Mai târziu părintele Efrem mărturisea despre aceasta, prihănindu-se pe sine: „Cuvântul acesta al Stareţului nu l-am putut păzi”. Insă povăţuirea Stareţului Iosif nu era întotdeauna izvorâtoare de „lapte şi miere”. Dimpotrivă, cu timp şi fără timp Stareţul găsea metode mai aspre ca să-l formeze pe tânărul nevoitor şi să-l păzească în smerenie. Aşa cum spune şi Apostolul Pavel: „Propovăduieşte cuvântul; stăruieşte cu vreme şi fără de vreme, mustră, ceartă, învaţă cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura”. Părintele duhovnicesc trebuie să folosească toate metodele spre folosul fiilor săi duhovniceşti.

La început părintelui Efrem nu îi plăcea mâncarea ce se gătea. Din această pricină, făcându-şi voia, mergea şi aduna nuci pe care le mânca. Această faptă însă nu a scăpat Stareţului. A aşteptat până într-o zi, când i-a spus tăios: -Părinte Efrem, de acum înainte nu mai ai ce căuta aici ca să liturghiseşti! Odată cu acest cuvânt al Stareţului părintele Efrem a pierdut rugăciunea. Nu mai avea lacrimi, bucurie, umilinţă. Le pierduse dintr-odată pe toate. Atunci a căzut într-o adâncă deznădejde. A doua zi a alergat la coliba Stareţului, a sărit gardul şi, căzând la picioarele lui, l-a rugat cu lacrimi: -Iartă-mă, nu o să mai fac! Şi într-adevăr, de atunci a devenit ca un mieluşel.

Altădată părintele Efrem a făcut o greşeală şi a întârziat să vină să liturghisească la ora stabilită. Şi-a cerut iertare, dar Stareţul a rămas neînduplecat. Nici de data aceasta nu a pierdut ocazia ca să-l exerseze pe părintele Efrem în smerenie. După ce l-a ocărât cu asprime, l-a izgonit cu brutalitate spunându-i: – Pleacă şi să nu mai vii până ce am să te chem eu!
L-a ţinut departe de el timp de trei zile, în ciuda faptului că părintele Efrem îl ruga cu lacrimi să-l ierte. Şi, ca de obicei, şi-a petrecut zilele într-o stare de moarte duhovnicească. Nici măcar o mişcare a Harului. Câte pătimea părintele Efrem! Ocări de la părintele Nichifor, ocări de la Stareţul Iosif şi pe deasupra şi părăsirea de către Harul dumnezeiesc. Dar toate erau pentru sporirea sa. In sfârşit, în cea de-a patra zi, Stareţul l-a chemat să liturghisească. In timpul Dumnezeieştii Liturghii Harul l-a adumbrit din nou după atâtea zile, iar el s-a bucurat. Când i-a spus aceasta Stareţului, el i-a răspuns cu dulcele său grai părintesc: – Bine, fiul meu, dar nu ai simţit cum te îmbrăţişam în duh? Şi atunci Stareţul a început să-i vorbească despre importanţa acriviei care este de neapărată trebuinţă în sporirea duhovnicească, pentru a putea înainta de la făptuire la contemplaţie. Altădată părintele Efrem s-a împotrivit unei porunci a Stareţului, făcând astfel neascultare. Din această pricină, aşa cum mărturisea mai târziu, nu numai că l-a întristat pe Stareţ, dar şi Dumnezeu l-a pedepsit mult. „Vă mărturisesc, spunea el, că aşa cum se istoriseşte în viaţa Apostolului Petru că plângea atunci când auzea cocoşul, fiindcă îşi amintea de lepădarea sa, tot astfel şi eu, atunci când îmi amintesc de această neascultare, plâng ore întregi, pentru că ştiu că nu trebuia să o fac şi că pe lângă Stareţ am rănit şi pe Sfântul Duh„.

De aceea mărturisea părintele Efrem că singurul om de care s-a temut şi pe care l-a iubit mult a fost Stareţul Iosif. Şi într-adevăr, dobândise o evlavie atât de mare faţă de Stareţul Iosif şi faţă de părintele Arsenie, încât la începutul şi la sfârşitul rugăciunii sale spunea: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi Iosif şi Arsenie…”.

Starea duhovnicească a Stareţului Iosif era atât de înaltă, încât părintele Efrem, din pricina legăturii duhovniceşti pe care o avea cu el, primea belşug de Har, aşa cum spunea el însuşi: „îmi amintesc că în acei ani Harul se revărsa ca un şuvoi atunci când se ruga Bătrânul Iosif. Când trebuia să plec şi mergeam ca să-i sărut mâna cerându-i binecuvântare, dacă îmi spunea din adâncul inimii «mergi», era ca şi cum mi-ar fi spus «mergi şi vei vedea». Atunci mă îmbogăţeam în rugăciune şi Har. Dimpotrivă, dacă îl întristam cu ceva şi îmi zicea: «Hai, acum pleacă!», atunci aveam uscăciune duhovnicească şi simţeam părăsire. Această părere mi s-a adeverit atunci când într-o zi mi-a spus: «N-o să primeşti nimic până sâmbăta viitoare». Şi într-adevăr, timp de o săptămână am avut o stare de uscăciune duhovnicească. M-am minunat atunci de puterea pe care o are cuvântul Stareţului şi cum îl pecetluieşte Dumnezeu. Primul lucru de care s-au încredinţat toţi ucenicii Stareţului Iosif a fost că Dumnezeu, cu adevărat, întărea cuvintele mântuitoare ale Bătrânului. Aceasta este o taină pe care cei trândavi şi nepăsători nu pot să o explice. Insă ceea ce se poate adeveri prin fapte este că: «cu cât te uneşti mai mult cu stareţul tău, cu atât mai mult Har primeşti. Precum fierul, cu cât îl apropii mai mult de foc, cu atât se aprinde mai mult. Şi invers, cu cât îl îndepărtezi mai mult, cu atât rugineşte»”. Stareţul Iosif îi spunea părintelui Efrem: „Dacă mergi într-o casă şi ai o stare duhovnicească bună, poţi simţi ce fel de duh se află în acea casă. Adică dacă există duh de rugăciune, duh de înfrânare, duh de nevoinţă sau duhul răpirii, al minciunii, al lăcomiei, al vrăjitoriei…”. Părintele Efrem înţelegea aceste cuvinte în mod raţional, nu şi în faptă, fiindcă i se păreau nu numai de necrezut, dar şi ciudate. Dar mai târziu el însuşi avea să mărturisească: „într-o zi am mers la Stareţul Iosif să liturghisesc. De îndată ce am intrat în chilie, i-am spus: -Gheronda, ce se întâmplă aici? -Ce este? -Aici domneşte un duh de tăcere, ca şi cum cineva mi-ar impune să tac. Căci îndată în sufletul meu s-a născut un simţământ, de parcă cineva m-ar fi înştiinţat că aici există tăcere. -Să-ţi spun, îmi răspunse Stareţul. Acum, în Postul Mare, sâmbăta vom liturghisi, ne vom împărtăşi, vom mânca şi vom vorbi cu părintele Arsenie până Duminică seara. Duminică seara ne punem metanie unul altuia şi ne cerem iertare şi apoi toata săptămâna următoare nu mai vorbim deloc. Dacă vrem să facem ceva, ne vom înţelege doar prin semne. Atunci am înţeles din experienţă că cele spuse de Stareţul Iosif erau adevărate”.

Când părintele Efrem ajunsese deja bătrân, îşi amintea cu bucurie de anii tinereţii şi spunea: „Ah, fericită ascultare! Ce pot să-ţi spun? Când eram ucenic, alt Har aveam, altă rugăciune. Zburam. Fiindcă rugăciunea izvorăşte din ascultare şi NU ascultarea din rugăciune. Fă ascultare acum, iar apoi va veni Harul”. Stareţul Iosif ne spunea: „Cel care face ascultare, chiar şi strâmbă de ar fi porunca, tot bine va ieşi; şi aceasta doar pentru ascultarea lui. Nu are importanţă cine este stareţul. Ce i-a folosit lui Iuda că a fost lângă Hristos? Nimic! Ce i-a folosit lui Ghiezi că Stareţul său era Prooroc? Nimic! Ce i-a folosit lui Adam că Stareţul său era, într-un fel oarecare, Dumnezeu? Nimic, de vreme ce a făcut neascultare. Dar Acachie, cel despre care se spune în Scara Sfântului Ioan, al cărui stareţ era cam sucit şi-l bătea mereu, a ajuns Sfânt”.

După mulţi ani, către sfârşitul vieţii sale pământeşti, părintele Efrem a vrut să vadă pentru ultima oară coliba Stareţului Iosif de la Sfântul Vasilie. De îndată ce s-a apropiat de bisericuţa părăsită a chiliei Stareţului, cu o vădită emoţie şi printre râuri de lacrimi, a spus însoţitorului său: „Veşnică să-i fie pomenirea! Veşnică să-i fie pomenirea! Ne-am săturat de Har! Ne-am săturat de Har! Aici, timp de trei ani, am băut lângă Stareţul Iosif apă de izvor, apă din izvoarele Raiului! Dacă ai şti ce stări de Har trăiam atunci când mergeam la Sfântul Vasilie, la Stareţul Iosif! Ce Liturghii! Ce contemplaţii! Ce descoperiri! Ai fi spus că şi arbuştii şi stâncile şi firea toată înălţa doxologie şi lăuda pe Dumnezeu”.