În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!

          Iubiți credincioși!

          Într-adevăr, toate praznicele împărătești aduc bucurie și nădejde pentru creștini, pentru creștinătate în cinstea Maicii Domnului și în cinstea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar la această bucurie poate ajunge omul dacă mai întâi trece prin mâhnire, prin durere sufletească și prin tristețe, prin lacrimi, prin suspine, gândindu-se la trecutul lui, la viața lui așa cum este sau cum a fost…Și atunci, pe măsură ce intensifică această stare, negreșit, așa cum ne învață toți Sfinții Părinți, sufletul și mintea se curățesc și, negreșit, prin mila și milostivirea lui Dumnezeu, gustă cât de puțin din aceste bucurii duhovnicești. Bucuriile pământești – de la o distracție, de la o masă festivă, de la mai știu eu niște glume care nu își au rostul (deși se fac și din acestea destule… și pentru cei care încă din limbă spun că vor mântuirea dar din fapte nu prea se vede), de la bucuria că ai văzut ceva deosebit în viața ta sau pe moment sau de la bucuria că ți s-a născut un copil sau de la o festivitate din aceasta pământească și poate chiar și din acestea religioase (mă refer la o cununie sau la un botez în biserică – acestea sunt taine dumnezeiești dar în afară sunt lucruri păcătoase căci se sfârșesc cu lucruri păcătoase, cu lucruri spre pierzare – ai zidit și după aceea risipești)… Și de câte ori nu s-au întâmplat? Poate nu la toți, dar la majoritatea din frățiile voastre s-au întâmplat astfel de lucruri, ca de la cele duhovnicești să se treacă la cele pământești și păcătoase.

Și atunci o stare împletită cu lucrare duplicitară, ca să zicem așa, nu poate să aducă în sufletul omului o bucurie desăvârșită. Iar bucuria desăvârșită sunt foarte puțini aceia care, aici, pe pământ, reușesc să o preguste. Adevărata bucurie este în împărăția lui Dumnezeu, dar când vine în suflet acea lumină dumnezeiască și mângâierea Duhului Sfânt atunci altfel este starea omului care până atunci nu a cunoscut-o, nu a înțeles-o, dar Dumnezeu îl mângâie ca să dea o râvnă pentru viitor… Și însăși mâhnirea și tristețea sunt tot mângâieri ale Duhului Sfânt, pentru că vedeți că și la fiecare Fericire spune: “fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia”. Dar nu acuma te suspini și te tânguiești și după un ceas sau în ziua următoare treci la celelalte! Cel care plânge și se întristează că a supărat pe Dumnezeu trebuie să fie într-o veghe continuă. Și (asta e valabil) și pentru noi călugării, și pentru maici, și pentru preoți și pentru creștini. Și mai ales să avem paza limbii și a simțurilor pentru că nu poți să ajungi la această stare dacă nu ești cu trezire. Cât de des să ai în minte această trezire: că Dumnezeu te vede, că Dumnezeu poate să îți ia sufletul oricând și te duci dincolo! Și în ce te duci, în aceea îți pregătești locașul bucuriei celei nesfârșite sau tristețe și mâhnire în vecii vecilor.

Deci această bucurie (duhovnicească) vremelnică la care poate, să zicem așa, cineva a ajuns sau la care cineva se silește aici, pe pământ, este de puțină durată. Poate să fie un timp scurt, poate să fie de câțiva ani. Dacă ai 30, 40, 50 de ani și te mângâie Dumnezeu (cu această bucurie) până la sfârșitul vieții, în comparație cu bucuria din veșnicie, această (bucurie) e ca o picătură în noianul mărilor și oceanelor. Dar repet sunt foarte puțini care ajung la aceste mângâieri.

  Însă să începem de aici, de jos. Toată lucrarea duhovnicească începe de jos. Și păcatele tot de la cele mărunte se ridică la cele mari. Să începem de jos, de la cercetarea conștiinței, de la gândul că, așa cum am spus și mai înainte, Dumnezeu mă vede orice am făcut, de la pregătirea cuvenită pentru taina spovedaniei și nu făcută la voia întâmplării. Eu am văzut că sunt puțini creștini (dintre aceia mulți)care într-adevăr iau în serios taina spovedaniei și o prețuiesc, ca să zicem așa, de fiecare dată ca și cum ar fi ultima. Puțini sunt aceia care cu durerea sufletului, cu mâhnire și cu întristare să vină înaintea lui Dumnezeu și să se tânguiască și să pună hotar și începutul cel bun.

Dacă nu începem cu acestea nu putem să ajungem la bucurie. Nu se poate!

Deci (să fim) cu mintea trează, cu spovedania cuvenită, cu hotărârea de îndreptare, cu rugăciunea cât se poate de des, cu părăsirea vieții duplicitare. Toți greșim, dar cel care se silește, cel care-i atent, acela va câștiga cununa. În stadion mulți intră în luptă, dar puțini sunt aceia care se încununează. Premiile sunt 1, 2, 3 și pe urma mențiunile si după aceea ce o mai fi. Așa e și pentru creștinătate. Privim în Viețile Sfinților, în viețile mucenicilor și  vedem că au fost și sunt puțini cei numărați ca mucenici. Pe timpul prigoanei Sfântului Gheorghe, Sfântului Dimitrie și alții, a Sfintei Ecaterina toți vedeau starea(sfinților), toți erau în carne și oase ca și noi, și vedeau râvna celor din jur, dar dacă iubeau cele pământești mai mult decât cele duhovnicești, iubeau vremelnicia mai mult decât veșnicia, atunci au dat înapoi și acuma poate mulți se întristează și plâng și suspină.

Deci ce voiam să spun? Voiam să spun că această bucurie care ne-a adus-o Maica Domnului prin praznicul nașterii Ei, deși se repetă cronologic, iar istoric a fost acum 2000 și ceva de ani în urmă, însă duhovnicește, duhovnicește, duhovnicește Maica Domnului se naște prin această sărbătoare. Ea vine la noi, așa cum spun toți Sfinții Părinți, atunci când noi intrăm în biserică (și mai ales în timpul Sfintei Liturghii și așa cum ne învață și Sfântul Ioan Gură de Aur  “în biserică stând, în cer ni se pare a sta”). Și atunci, cel ce a citit „Descoperirea Sfintei Liturghii” a văzut acolo că în această dumnezeiască slujbă se coboară tot cerul negreșit și Maica Domnului și toate Puterile cerești și Sfinții. Deci, duhovnicește, Maica Domnului este de față. Și ce să spunem: că nu numai în biserică Ea ne privește, ci oricând vede starea noastră. Și atunci când punem început bun și ne hotărâm pentru mântuire Ea se bucură pentru noi și așa cum se spune:” bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește”, se bucură tot cerul!

Dar la fel, Ea (ne vede) atunci când noi uităm de moarte, atunci când uităm că vom da un răspuns, atunci când uităm de ceea ce Maica Domnului a spus în repetate rânduri și a spus și atunci la nunta din Cana Galilei: ”faceți tot ce vă va spune” (Ioan 2,5). Și Maica Domnului ce ne spune să facem?

Dacă ați fost cu luare aminte la Evanghelie – că nu se citește la voia întâmplării Evanghelia cu Marta și Maria (la acest praznic) – acolo spune că Marta se ostenea să facă ospăț mare iar Maria stătea la picioarele Mântuitorului și Îi asculta cuvintele. Iar Mântuitorul îi spune: „Marto, Marto te îngrijești și pentru multe te silești…iar Maria partea cea bună și-a ales” (Luca 10, 41-42). Maica Domnului și-a ales partea cea bună că a fost într-adevăr hărăzită și făgăduită încă din pântece – căci a spus Sfânta Ana că dacă va naște, va dărui prunca lui Dumnezeu. Și atunci prin cuvintele acelea ”faceți tot ce vă va spune” (Ioan 2,5), Maica Domnului nu o să ne spună ca să ne îngrijim deosebit pentru lucrurile pământești, să ne îngrijim de agoniseală din prisos, de mai știu eu, alte lucruri deșarte care ne sunt trebuitoare…Căci partea cea bună și lucrarea cea bună este viața duhovnicească, pocăința. În primul rând este axarea pe acestea.

Vedeți, odată cu aceste sărbători și cu începutul  anului bisericesc, Biserica ne pune, cum am spus, aceste praznice de bucurie, dar stăpânitorii lumii ne aduc în față și stări, ca să zicem așa, nu de spaimă ci de grijă – să devenim mai grijulii, mai atenți, mai cu luare aminte, că a venit, ca să zic așa, primăvara noastră duhovnicească și (noi) trebuie să ridicăm capul…Vedeți, stăpânitorii se pregătesc cu oaste, cu cei de la mai marii celorlalți de la Bruxelles,… ca să dea ostași și să ii treacă cu forța pe oameni de partea cealaltă (a satanei-n.n.)…. Și să înceapă și cu copiii….(n.n. Părintele Antim se referea la intenția de a impune vaccinarea întregii omeniri). Acuma este încercarea cea mare (dacă și numai) pentru cel care într-adevăr vrea să intre în bucuria cea veșnică, fie vârstnic, fie mai tânăr, fie în orice stare ar fi – episcop, preot, călugăr și celelalte… Pentru că, (încercările) acestea, cum  am spus, ne pregătesc bucuria cea veșnică…
Dar dacă noi ne lipim cu mintea și sufletul de cele pământești(că parcă aș vrea să mai trăiesc o zi, și parcă aș mai vrea să fiu pe pământul acesta), atuncea poate să apară îndoiala, poate să apară neliniștea, poate să apară, mai știu eu, descurajarea, poate să se întâmple în mintea și căpușorul omului ideea că, poate, sunt și alte portițe. Ați văzut cum s-a întâmplat cu unii care încep să își scoată pașaport (sau nu știu cum se cheamă) ca și cum s-ar fi vaccinat. Dar la Dumnezeu nu poți merge cu vicleșug! Ca să dobândești bucuria, pildă avem în primul rând pe Maica Domnului, în templu,  în rugăciune, în post, în priveghere. Si apoi pe ceilalți Sfinți! Acestea sunt căile în Adevăr.

Fără Adevăr nu se poate nimica. Până la sfârșit trebuie să rămânem în Adevăr și în stare duhovnicească și mai ales, repet și accentuez, în pocăință. Pocăința este lucrarea binelui și oprirea de la tot ce este rău.

Te oprești de la vorbă! (Așa cum spune în Sfânta Evanghelie: ”pentru tot cuvântul deșert va da seamă omul în ziua judecății” – Matei 12, 36).

Te oprești de la clevetire! Te oprești de la lucrurile acestea deșarte! Te oprești, mai știu eu, de la altele – „păhărelul” prea mult sau, mai știu eu, televizorul sau altceva… lucruri dintr-acestea!
Tot ce au fost până mai ieri, păcate sau lucruri din acestea prin care te desparți de Dumnezeu, lucruri prin care nu poți împliniri cuvintele Maicii Domnului („faceți tot ce vă va spune”) atunci trebuie să le lăsăm. Trebuie să le lăsăm cât mai avem timp! Nu să fim cu gândul (sau să primim acel gând rău și păcătos de la satana) că mai este timp  și că, poate de mâine, voi dobândi o râvnă mai mare, și poate de mâine am să încep și cu pocăința, și cu rugăciunea, și cu smerenia, și cu răbdarea, și cu lacrima și cu celelalte, și cu spovedania curată și cu tot ce înseamnă viață duhovnicească.

Nu de mâine, ci de astăzi!

Nu poate să spună nimeni că ajuns la măsurile desăvârșirii! Să tai imediat acest gând cu cuvintele Mântuitorului: când veți face toate cele, slugi netrebnice să vă numiți, căci nu faceți decât cele poruncite. (“Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”, Luca 17,10). Deci orice ai făcut până acuma acoperă-le cu smerenie, dacă ai lucrat ceva bun! Iar dacă nu, trecem în latura cealaltă – a pocăinței – dacă sunt păcate, și chiar dacă nu sunt păcate mari! Să vă aduceți aminte de cele două femei care au venit la taina spovedaniei! Ați auzit cuvântul destul de precis și de hotărâtor de la părintele Cleopa! Din acele două femei care au venit la taina spovedaniei una avea un păcat greu dar era cu mare căință, iar una avea păcate mărunțele…Și aceasta din urmă a venit la spovedanie așa cum de multe ori vin mulți creștini, chiar și la mine, vin cu lista, și citesc ca și cum ai citit ziarul și gata, cred că spovedania e făcută… Deci una avea păcat greu și mare iar cealaltă avea păcate mărunțele, din acestea: că ai mai vorbit fără rost, că ai zâmbit puțin, că ai gustat ceva printre mese, sau, mai știu eu, că te-ai scăpat cu somnul, sau că ai băut apă mai multă, sau altceva, sau că a fost o mânie ușoară din care imediat te-ai trezit…

Și aceste femei s-au dus la spovedanie, s-au mărturisit… Prima femeie, cu păcatul cel mare, a venit cu mare credință și zdrobire (de suflet)! Și bineînțeles că după spovedanie a venit pacea în sufletul ei și a venit și mângâierea Duhului Sfânt și oarecare stare de bucurie! Deci iată cum se ajunge la bucurie !

Cealaltă s-a spovedit superficial, a venit superficial…(Unii creștini, se mai întâmplă ca atunci când îi întreb de păcate rușinoase încep a zâmbi! Păi tu nu ai venit aici să zâmbești! Ai venit să te tânguiești, să plângi, să speli păcatele cu lacrimi, cu zdrobire, cu frângerea inimii). Și duhovnicul a văzut (superficialitatea ei)! Dacă avea, poate, niște măsuri duhovnicești mai deosebite, a simțit-o din prima! Dar a văzut superficialitatea și din starea ei! „Părinte, nu prea am păcate mari și grele!” a zis astalaltă… Și s-a mărturisit, și la fiecare le-a dat canonul. La aceea care a făcut păcatul mare i-a zis: „Du-te și adu o piatră mare din câmp! Adu-o la mine!” Celeilalte i-a zis să ia un șorț așa cum pun femeile șorțul în gât când spală vesela sau alte treburi din astea gospodărești și i-a spus: „Du-te și adă de pe câmp pietricele mai mici, mai mărunțele…Adu-le la mine!” Și le-au pus ele acolo și apoi au întrebat: „Și acuma ce să facem?”.

”Acuma duceți-vă și puneți-le de unde le-ați luat.” Cea care a luat piatra mare, i-a știut locul și a pus-o imediat  la loc, dar cealaltă unde să le mai găsească ea locurile pietricelelor? Erau de peste tot locul! Și atunci a venit ea și i-a zis părintelui: „Nu pot sa le pun la locul lor!”

  “Iată femeie, asta semnifică starea ta superficială. Ai venit superficial: fără căință, fără hotărâre de îndreptare, fără gândul că vrei din tot sufletul veșnicia și atunci iată că nu poți! Nu poți să mergi mai departe dacă nu te schimbi! ”

Tot așa și noi: dacă nu imităm cât de cât din virtuțile Maicii Domnului( smerenia Ei, rugăciunea Ei, răbdarea Ei întru toate – și la cruce și la toată suferința Mântuitorului – și toate celelalte), și  dacă nu imităm cât de cât din toate virtuțile sfinților, nu putem să parcurgem viața duhovnicească. Deci, repet, să nu încolțească în mintea mea sau a unuia de pe aicea, că ai ajuns și nu ești ca altul, căci te-ai dus în latura fariseului! Ai pierdut tot ce ai mai adunat și atuncea îți trebuie osteneală de acum înainte…

Așa că, fraților, de acum înainte, cu acest praznic duhovnicesc în cinstea Maicii Domnului, să punem începutul cel bun fiecare! Să dobândim râvna cea adevărată, statornicia, să lăsăm de la noi frica și neliniștea.

Oricum, am spus: a răsărit și a venit primăvara duhovnicească pentru noi, când Domnul vrea să ne ia la El.

Țarul Lazăr, se spune în istoria sârbilor, s-a pregătit înainte de a avea război cu mahomedanii și s-a dus pe Câmpia Mierlei cu 70.000 de soldați, dar s-a rugat înaintea lui Dumnezeu și a postit și a zis: ”Doamne facă-se Voia Ta!”. Și  cu înștiințare de la Dumnezeu le-a spus(sârbilor): ”Vă chem la mine!”. A pierdut războiul, a pierdut pământul, dar nu a pierdut Patria cerească – a intrat în bucuria lui Dumnezeu. Așa și noi! Dacă vom pierde puținul sau mai mult din ce am adunat, să nu pierdem cerul, să nu pierdem bucuria, să fim cu Maica Domnului, să fim cu Sfinții și cu îngerii!

Amin!

Nota noastră :

Țarul Lazăr – Ștefan Lazăr Hrebeljanović – după numele său întreg, a fost un mare conducător creștin al Serbiei, iubitor de neam și apărător al dreptei credințe. El a ctitorit multe locașuri de rugăciune și a purtat multe lupte cu otomanii care pe atunci atacau puternic cetățile sârbilor.

Deoarece țarul Lazar a respins legământul de vasalitate și pace propus de otomani, otomanii au pornit iarăși la luptă în anul 1389, cu o oaste de peste 30.000 de soldați. Sârbii aveau o armată de două ori mai mică, fiecare sârb fiind conștient de mucenicia pe care o avea pusă înainte. Nevrând să își trădeze poporul și să lase mâna păgânilor peste Biserica înaintașilor săi, țarul Lazăr a hotărât să lupte până la moarte, împreună cu toți cei de lângă el.

Se spune că țarul i-ar fi blestemat pe toți sârbii aflați în putere care nu au venit să lupte împotriva otomanilor, spre a-și apăra țara și Biserica: „Tot cel care este sârb sau născut în Serbia, cel cu sânge sârbesc și cel care are moștenire sârbească, care nu vine la Lupta din Kosovo, să nu aibă parte de dorințele inimii lui! Nici fiu ori fiică să nu i se mai nască, nimic să nu mai iasă bun din mâinile sale. Nici vin roșu, nici pâine albă. Și să fie blestemat în vecii vecilor!”

În anul 1389, Țarul Lazăr a adunat armata sârbă la Mănăstirea Lazarica din localitatea Krusevac, mănăstire ctitorită de el însuși, și a pornit împotriva otomanilor conduși de sultanul Murad, în bătălia din Kosovo (Câmpia Mierlei).

Știind că nu are șanse mari de a birui armata otomană, țarul Lazar s-a pregătit duhovnicește, împreună cu întreaga sa armată, împărtășindu-se cu Sfintele Taine, în Mănăstirea Lazarica. Potrivit Sfintei Tradiții, în noaptea dinaintea luptei, țarul Lazar și boierii sârbi au hotărât ca, în loc de robia otomană, să aleagă Împărăția Cerurilor.

Sfântul Lazăr a trecut la cele veșnice în ziua de 15/28 iunie 1389, în urma luptei de la Kosovo Polje (Câmpia Mierlei), unde a luptat împotriva otomanilor cu o oaste de două ori mai mică decât a acelora. În aceeași luptă, împreună cu țarul lor, au murit și o mulțime de boieri sârbi și conducătorul otoman. În urma acestei mari bătălii pentru apărarea Bisericii și a pământului strămoșesc, în care sârbii au căzut sub stăpânirea turcilor, țara lor fiind alipită după bătălie Imperiului Otoman, țarul Lazăr a fost socotit mucenic, căci a murit pentru apărarea credinței.

Sursa notei: „Sfântul Lazăr, țarul Serbiei”:  https://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-lazar-tarul-serbiei-135983.html

Lupta de la Câmpia Mierlei dintre sârbi și otomani, unde sârbii împreună cu țarul lor au devenit mucenici, luptând pentru apărarea credinței

Sursa transcript la predica :

Publicitate