„Ce lecţie pilduitoare avem de la spălătoreasă! Şi câţi alţi slujitori ascunşi ai lui Dumnezeu, adevăraţi slujitori, mai sunt pe lume? Iar noi?
Foiţa de staniol are ceva special, este netedă… dar de-o atingi cu mâna, e moale, slabă, de nimic. Câte mistere are viaţa! Şi cât de tainică este calea mântuirii! Şi cât de mult trebuie să priveghem, să ne stoarcem inima şi să scoatem de acolo toată murdăria! Doamne, ajută-ne!
Iată că treburile v-au copleşit cu totul. Ţineţi-vă tare; este spre mântuire. Există oameni care îşi văd de griji, dar nu se risipesc. Atâta timp cât Dumnezeu vă va trimite acest dar, vom face cum vom putea. De ce v-aţi întristat? Tristeţea, liniştea tihnită, veselia sunt lucruri schimbătoare, al căror izvor e greu de ghicit… Şi nici nu e nevoie să ne uităm la ele, căci nu în ele este puterea… Aţi fost întristată, slavă Domnului!, v-aţi înveselit, slavă Domnului!… Iar ce-i al tău e al tău.
Toate neputinţele sunt omeneşti! Dar să sfârşim cu treburile începute şi să ne apucăm de ceea ce este mai important pentru noi. Există oameni care aşa s-au statornicit întru Domnul, încât, în pofida faptului că sunt implicaţi în multe treburi, continuă să rămână cu Domnul. Să le fie, oare, mai înaltă tăria duhovnicească, le este mai aprigă concentrarea lăuntrică, sau focul iubirii şi căldura inimii le sunt mai puternice? Să ne rugăm ca Domnul să ne dăruiască şi nouă acest dar. El iubeşte comuniunea şi vorbirea deschisă. Sârguinţa, truda, căutarea nu le trece cu vederea. El însuşi ne-a scris: Căutaţi şi veţi afla (Mt. 7, 7). Să căutăm şi să aflăm!
Trăind printre oameni, în relaţie cu ei, nu e cu putinţă, desigur, „«să sporim» repede; dar se poate. Şi nici moartea nu e departe. Este bine să murim în stare de căutare, dacă nu ne binecuvântează Domnul să murim în stare de desăvârşire. Şi în lumea de apoi va exista un urcuş de la cele mai de jos spre cele mai înalte.
Dar iată că am şi uitat despre acea lume: grijile ne-au scos-o din minte. Să ne căim, să ne scuturăm de adormirea în distracţii, să pătrundem în liniştea trezviei şi totul va fi bine. Este mai bine, desigur, să ţinem neîntrerupt firul întins; dar ce să-i faci când se rupe? Îl răsucim din nou şi întindem aceeaşi aţă… Căci toată viaţa noastră este toarcerea unui singur caier. Totul se înfăşoară, se înfăşoară şi se formează un mare ghem.

În lumea de apoi, întreg acest ghem va fi desfăcut… Vor cerceta cu deamănuntul calitatea firului – în arşini, pătrare, verşoci. Cine a tors, va sta şi va aştepta cu frică să afle ce vor spune în cele din urmă:este bine sau este rău?”

******

„Sunteți bolnavă; iar eu vă înţelesesem astfel starea; de aceea, mă pregătisem să mă năpustesc cu tunete asupra dumneavoastră, cu cele mai năprasnice şi mai ocărâtoare reproşuri pentru imensa izbucnire de vanitate, legată de supărarea cu N.N. şi încă pentru ceva – am uitat: este ceva de domeniul trecutului. Acum văd că toate acestea sunt urmarea irascibilităţii nervilor, cauzată de boală. Maica Domnului să vă întărească! Luaţi doar cunoştinţă de faptul că asemenea izbucniri nu sunt un lucru prea virtuos. Iată-l, într-adevăr, pe satana cu chip de înger al luminii, în aparenţă, este vorba numai de simţul dreptăţii. Dar inima începe să clocotească şi este gata să se lase tăiată cu lama pentru dreptate, limba este încărcată de reproşuri, că dreptatea este uitată şi călcată în picioare de altul. Iar acest altul, care a cutezat să o încalce, ne apare cu totul neghiob şi chiar rău intenţionat. Şi o astfel de judecată ne apare atât de dreaptă, încât credem că toată lumea, dac-ar fi de faţă, ar aproba-o negreşit. Vedeţi cum totul este luminos şi legal? Dar, de fapt, aşa stau lucrurile? De fapt, întotdeauna se întâmplă ca la temelia unui asemenea sentiment de încălcare a dreptăţii să stea sentimentul vanităţii ofensate, al înjosirii demnităţii noastre sau al tratării ei fără consideraţia şi preţuirea
cuvenită. Focul râvnei după dreptate nu decurge din dragostea noastră de dreptate, ci din faptul că cineva a îndrăznit să o încalce, în raport cu noi.
De-ar fi fost în raport cu alţii, încă ar mai fi fost suportabil, adică am fi rostit, poate, printre dinţi: „da, este jenant”, şi gata. Şi poate că i-am fi iertat. Observaţi că strigătul după dreptate este doar unul exterior, în timp ce la mijloc se află lupta pentru propriul eu? Iată că se vede acum cine-i îmbrăcat în veşminte de înger!
Toate acestea vi le-am amintit aşa, pentru orice situaţie. Sufletul dumneavoastră este înţelept. Dacă este într-o stare bună sau rea, ca mărturie stă pacea sau tulburarea lui. Când aveţi tulburare în suflet, în legătură cu orice problemă, nu daţi crezare sufletului în acest timp: minte tot ce spune! Atunci sufletul este povăţuit de satana şi, desigur, nu întru mântuirea lui; iar el, sărmanul, se zbate din toate puterile. Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iac.1,20).
Toate cele ale lui Dumnezeu sunt paşnice, liniştite, dulci şi lasă în suflet această dulceaţă, pe care o revarsă în jur din belşug, cu toate că uneori par să şi ocărască. Şi în acest caz există căldură şi chiar ardoare,dar de un cu totul alt fel: este smerită, nezgomotoasă. Aţi înţeles acum?”

******

„… Va să zică, n-aveţi de ce să vă îndoiţi din pricina unor vorbe goale. Privitor la ceea ce a fost, nu pot să vă
spun nimic; luaţi-o ca pe o încuviinţare de la Maica Domnului, că drumul pe care mergeţi este cel drept.
Asemenea semne sau îndrumări nu se dau sfinţilor, ci celor care îşi caută mântuirea şi au nevoie de povăţuire. Vedeţi singură că se întâmplă la vremea cea mai potrivită. Şi înălţaţi mulţumiri Preacuratei Stăpânei noastre, care s-a pogorât atât de mult în întâmpinarea neputinţei dumneavoastră, ca să vă risipească îndoiala. Aşa să gândiţi, că dumneavoastră – cea neputincioasă şi cuprinsă de îndoieli – aţi avut nevoie de povăţuire – care vi s-a dat, şi n-are nici un rost să vă înălţaţi. Să mulţumim Preacuratei Ocrotitoarei noastre, şi să plângem că o obosim atât de mult cu îndoielile noastre, încât trebuie să facă mereu câte ceva pentru noi.
Iar calea începută nu e deşartă, şi lucrarea nu vă este fără izbândă. Vrăjmaşul întunecă totul şi face gălăgie. Staţi dreaptă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă!
De unde v-au apărut răceala şi uscăciunea? Le aveţi de demult? Răbdaţi şi nevoiţi-vă cu răbdare când la rugăciune, când la citit, dar mai bine plângeţi că nu aveţi nimic şi că nu sunteţi de nici o trebuinţă.
Tulburarea din suflet se datorează, cred, împrăştierii. Adunaţi-vă şi vă veţi linişti. Stând acasă, chemaţi-L pe Domnul. Domnul să vă ajute ca să depăşiţi cu bine starea în care vă aflaţi. Nădăjduiţi cu tărie! Maica Domnului să vă ajute!”

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină”

Cartea în format PDF: