SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL – Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină

Despre nevoinţa silirii
Dumnezeu să vă ajute să vă întăriţi cu putere în Duhul Său – căci trebuie să aveţi grijă de asta, şi să suferiţi, dacă nu aveţi rânduială lăuntrică, şi în suferinţă să cădeţi în faţa Domnului. Aceasta nu se dobândeşte de la sine şi nici fără osteneală. Şi dintr-o parte şi din cealaltă se cere nevoinţa.
La început Dumnezeu a creat lumina şi apoi a adunat-o în astre. Aşa e şi cu noi. Binele există, dar e risipit sau revărsat. Totul trebuie strâns laolaltă. Şi se pare că însuşi sufletul o cere… dar nu pricepe îndeajuns acest lucru. Cea mai importantă este mila de sine. Doamne, miluieşte-ne!
Fără trudă şi silire, nu izbutim nimic. Să ne silim cât de puţin, măcar o picătură! Când există sârguinţă şi râvnă, totul merge bine. Dar râvna adevărată este neîndurătoare faţă de sine. Există oare, mai presus de asta, o temelie, şi este ea bună? Iată care este temelia: sentimentul adânc al păcătoşeniei şi al lipsei de răspuns în faţa lui Dumnezeu. Toată nădejdea rămâne atunci în Mântuitorul; şi, de aici, necontenitul: „Doamne, miluieşte!”.
 Despre lacrimi
Plângeţi adesea, după cum înţeleg din spusele dumneavoastră de mai înainte şi din întâmplarea ce mi-aţi povestit-o. Există lacrimi pricinuite de slăbiciunea inimii, de marea moliciune a caracterului, de durere, şi altele ne fac cu de-a sila să plângem, există şi lacrimi harice.
Preţul lacrimilor nu stă în apa care curge din ochi, ci în ceea ce se află în suflet odată cu ele şi după ele. Neavând harul lacrimilor, nu mă voi apuca să cuget asupra lor, ci doar bănuiesc că lacrimile harice se leagă de multe prefaceri din inimă.
Cel mai important este ca inima să ardă atunci în focul judecăţii lui Dumnezeu, dar fără durere şi pârjol, ci cu umilinţă, adusă de nădăjduirea primită de la tronul Domnului milostiv, Care judecă păcatul şi îl iartă pe păcătos. Mai presupun că lacrimile acestea trebuie să vină abia spre sfârşitul strădaniilor, nu a celor exterioare, ci al strădaniilor de curăţire a inimii, ca o ultimă spălare sau limpezire a sufletului. Şi încă ceva: ele durează nu un ceas, nu o zi sau două, ci ani întregi.
Şi mai există, se zice, un fel de plâns fără lacrimi al inimii, dar tot atât de preţios şi de puternic ca lacrimile. Acest plâns este cel mai bun pentru cei ce trăiesc laolaltă cu alţii, care îi pot vedea. Căci pe toate le zideşte Domnul a-toţi-izbăvitorul!
Despre predarea în voia lui Dumnezeu
Vai de omul care în inima sa este sătul şi mulţumit! Când este flămând şi sărac, este cu mult mai bine. Cerşetorul, chiar de e ger cumplit, aleargă pe la ferestrele oamenilor şi cerşeşte. Oare s-ar mai duce el, dacă ar avea o bucată de pâine?
Când se simte nenorocirea, grijile şi strădaniile omului nu mai contenesc. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu inima. Când e atinsă de simţământul nenorocirii, al sărăciei şi frigului, ea nu mai dă pace nici trupului, nici sufletului. Face şi una, se-agită şi cu alta! Atunci mila de sine nu-şi mai găseşte locul şi orice trudă e în van.Iar foamea şi nenorocirea le trimite Domnul celui ce se roagă şi cere. Sunt semnele sănătăţii. Bolnavul nu are poftă de mâncare, el e sătul chiar dacă nu mănâncă săptămâni întregi. Doamne, miluieşte-ne!
Pasărea legată cu o sfoară scurtă dă puţin din aripi şi cade. Când sfoara e lungă, pasărea se poate înălţa şi îndepărta în zbor, dar rămâne priponită în acelaşi loc. Dacă nu ar fi fost sfoara, pasărea ar fi zburat spre lunci minunate. Şi în coliviile mari păsările zboară, dar nu sunt libere. Cum să se elibereze?
Când focul îl ameninţă pe cel legat, acesta se smulge atât de aprig, încât rupe şi un lanţ de fier, darămite o sfoară slabă. Problema nu e mare: trebuie să aprindem nenorocirea din jurul nostru! Dar toate îşi au vremea lor – cu toate că şi pentru faptul că ne lipseşte timpul, uneori tot noi suntem vinovaţi.
Mai bine este să nu ne facem planuri dinainte – nici în mănăstire,nici în afara mănăstirii; căci nu aici este problema. Trebuie să pornim la atac împotriva lumii noastre lăuntrice, s-o zdruncinăm, ca să nu adormim, în somn l-au legat pe Samson şi l-au tuns, lipsindu-l de puteri. Când ai în inimă mănăstirea, este indiferent dacă alcătuirea ta este, sau nu
mănăstirească. Dacă ai în inimă mănăstirea, asta înseamnă: Dumnezeu şi sufletul. Când Dumnezeu te conduce spre mănăstire, trebuie să mergi.
Numai să nu încercaţi să vă gândiţi dinainte ce veţi întâlni acolo. Nici să nu cutezaţi să vă imaginaţi aşa ceva! Fiecare întâlneşte acolo ceea ce îi este numai lui de trebuinţă. Unul întâlneşte una, altul alta. Mai bine lăsaţi-vă în voia lui Dumnezeu şi primiţi totul ca din mâinile Lui.
Despre rugăciune, meditaţie şi lectură
Dumnezeu să vă ajute să vă înţelepţiţi întru mântuire! Această lucrare nu este grea şi nici prea complicată. Cel mai important este bunul început. Când este pus începutul, totul merge bine de la sine. Dar cum anume trebuie pus începutul, este greu de lămurit. Duhul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul (In. 3, 8). Trebuie să ne rugăm şi Domnul ne va da totul, căci El este dăruitor de bine. Oriunde şi cât de puţin s-ar deschide porţile inimii, El vine acolo deîndată. Trebuie doar să ai dorinţă hotărâtă şi sinceră şi să nu amesteci lucrurile. Iar dacă-i una, una să fie.
Proorocul ne mustră: „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele?” (3 Reg. 18, 21). Şi Apostolul: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iac. l, 8). Şi Domnul: „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona ” (Lc. 16, 13). Dacă e una, una să fie. Maria partea cea bună şi-a ales: singurul lucru de trebuinţă (cf. Lc. 10, 42). Când  va veni această putere, unificatoare a tuturor năzuinţelor, de la ea vor porni atunci şi toate celelalte. Totul va decurge cu bine. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea această putere.
Unii oameni au multă bunătate, dar ea e spartă, fărâmiţată în bucăţi şi spulberată, ca cioburile unui vas de sticlă. Va veni focul şi va reface din ele un vas de cinste, dar mai întâi le va mistui în flăcările sale.
Mă întrebaţi ce înseamnă să punem pe jar nenorocirea din jurul nostru? Aceasta este o simţire adâncă a primejdiei propriei vieţi, a unei primejdii cumplite, de la care nu mai există altă izbăvire, decât în Domnul Iisus Hristos. Această simţire ne va sili să-L implorăm mereu: „Ajută-ne, apără-ne”! Sentimentul acesta a existat la toţi sfinţii şi niciodată nu i-a părăsit. Contrar acestuia este sentimentul mulţumirii de sine, care linişteşte omul şi stinge din el orice gând de mântuire. Eşti sătul, ce să-ţi mai doreşti? Eu am înţeles aici nu numai aducerea aminte a păcatelor, ci şi sentimentul general că n-ai încotro să mergi, decât la Domnul.
N-aveţi nimic de spus la spovedanie? Asta fiindcă sunteţi neprihănită. Ne vom ruga la Dumnzeu să vă facă păcătoasă, adică să ajungă la dumneavoastră glasul vameşului: „Doamne, fii milostiv cu mine, păcătoasa!”. Rugaţi-vă aşa: „Fă-mă, Doamne, să-mi văd păcatele”… Iar în acest timp trudiţi-vă şi deprindeţi-vă să umblaţi în faţa Domnului.

Pe măsura însuşirii acestei deprinderi, veţi începe să coborâţi de pe treptele neprihănirii în mijlocul păcătoşilor…şi când vă veţi alătura lor, nici nu vă veţi mai putea număra toate păcatele.
Nu numai fapta poate fi păcătoasă, ci şi gândurile, simţămintele şi dorinţele pot fi păcătoase. Acestea din urmă nu se văd, căci nu există ochi care să se uite în inimă şi să zică: „iată neprihănirea!”. Ochiul nu poate privi când este înceţoşat de deşertăciune, ca de praf.
A umbla înaintea lui Dumnezeu înseamnă a nu-ţi îndepărta atenţia de la El: acesta este ţelul. Dar a cugeta despre El în treacăt şi fără continuitate nu e deajuns. Când va veni, Domnul îţi va judeca gândurile şi închipuirile. Iată că ţi se vor descoperi păcatele! Vai şi-amar câte se vor găsi!
Rugăciunea, meditaţia şi lectura sunt lucruri diferite.
Rugăciunea este căderea îndurerată în faţa Domnului, cu adâncă durere şi smerenie. Ea poate fi, cum se spune, şi fără metanii. De pildă, «când ne rugăm» la nevoie, în prezenţa altora sau la drum; cel mai adesea ea nu poate fi despărţită de metanii. Metaniile sunt urma rugăciunii lăuntrice.
Lectura şi meditaţia merg împreună; ele ne pot pregăti pentru rugăciune sau pot rămâne zadarnice. Dar ele singure nu sunt rugăciune şi nu o pot înlocui. Limita cititului este atingerea obiectului care să încătuşeze atenţia şi să o oprească numai asupra sa. La fel este şi meditaţia. Şi aici este o trecere îndelungată către rugăciune sau către starea de rugăciune. Bine este ca dimineaţa, după rugăciune, să ajungem la aceasta, citind. Să citim câte puţin… Cititul cu căldură nu înseamnă încă totul… Acolo, în starea de rugăciune, se întrerupe cititul, iar mintea se opreşte, nu se mai agită, şi bine îi este aşa. Impuneţi-vă să citiţi rugăciunile pe care vi le-a arătat preotul. Ele sunt porţile. Cum să intri înăuntru fără să deschizi poarta? Biruiţi-vă plictisul. Nu sunt multe rugăciuni. Gândiţi-vă că, citindu-le, vorbiţi cu Domnul şi El vă aude. Aceste rugăciuni pot fi învăţate, recitate din memorie, desluşite atât pentru inimă, cât şi pentru Dumnezeu, însă trebuie să vă biruiţi firea. Dumnezeu să vă fie ajutor!”

 

 

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL , ”Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină”

Cartea in format PDF:

http://www.desprevremuriledinurma.ro/wp-content/uploads/Sf-Teofan-Zavoratul-Invataturi-Si-Scrisori-Despre-Viata-Cres.pdf

Reclame

Comentariile nu închise.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: