”Să nu aştepţi ca mai întâi să-ţi dea Dumnezeu, ci tu să te dai în întregime Lui. Atunci când omul va vedea purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i se va înmuia inima sa de granit, va deveni sensibilă şi va exploda în slavoslovire… Increderea în Dumnezeu este o con­tinuă rugăciune tainică” – Sfântul Paisie Aghioritul

 Dumnezeu Isi iubeste faptura Sa, chipul Sau si se ingrijeste de cele de care are trebuinta.

– Aceasta trebuie s-o creada fiecare si sa nu se nelinisteasca?

– Daca n-o crede si se lupta singur sa le dobandeasca, se va chinui. Iar daca Dumnezeu nu ne va da cele pamantesti, lucruri materiale, omul care traieste duhovniceste nu se va mahni. Daca vom cauta mai intai Imparatia lui Dumnezeu – si aceasta trebuie sa fie singura noastra grija – toate celelalte ni se vor da. Va lasa Dumnezeu faptura Sa? Mana, pe care Dumnezeu o dadea in fiecare zi israelitilor in pustie, se strica daca o tineau pe a doua zi. Asa a iconomisit Dumnezeu, pentru ca ei sa aiba incredere in Pronia dumnezeiasca.

Noi inca n-am inteles cuvantul: “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu“. Ori credem, ori nu credem.

…………………

– Parinte, deşi de multe ori am simţit atotputernicia lui Dumnezeu, de ce nu vedem totuşi purtarea Lui de grija pentru noi?

– Aceasta este o cursă a diavolului. Diavolul aruncă cenusa în ochii omului ca să nu vadă purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pentru că atunci când omul va vedea purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i se va înmuia inima sa de granit, va deveni sensibilă şi va exploda în slavoslovire, lucru ce nu-i convine diavolului.

…………………………….

– Părinte, uneori am o dorinţă şi Dumnezeu mi-o îndeplineşte fără să I-o cer. Oare cum se face aceasta?

– Iconomiseşte Dumnezeu. Vede nevoile, dorinţele noastre şi atunci când ceva este spre binele nostru, ni-l dă. Atunci când cineva are nevoie de ajutor in ceva, Hristos şi Maica Domnului îl ajută. Il întrebau pe Bătrânul   Filaret: “Părinte, ce  vrei să-ţi aducem“; “Maica Domnului îmi iconomiseşte orice am nevoie” spunea acela. Şi aşa se făcea. Când ne încredinţăm pe noi înşine lui Dumnezeu, atunci Bunul Dumnezeu ne păzeşte şi ne iconomiseşte. Ca un econom bun da fiecăruia din noi orice are nevoie şi se îngrijeşte chiar şi în amănunte de nevoile noastre materiale. Şi ca sa înţelegem grija Lui, purtarea Lui de grijă, ne dă exact acelea de care avem trebuinţă. Insă să nu aştepţi ca mai întâi să-ţi dea Dumnezeu, ci ca tu să te dai in întregime Lui. Pentru că dacă ceri mereu de la Dumnezeu şi nu te laşi pe tine cu încredere în Dumnezeu aceasta dovedeşte că ai casa ta şi te înstrăinezi de lăcaşurile cereşti cele veşnice. Acei oameni care le dau pe toate lui Dumnezeu şi se dăruiesc şi pe ei înşişi în întregime Lui, se adăpostesc sub cupola cea mare a lui Dumnezeu şi sunt apăraţi de purtarea Lui de grijă cea dumnezeiască. Increderea în Dumnezeu este o con­tinuă rugăciune tainică, ce atrage fără zgomot puterile lui Dumnezeu acolo unde este trebuinţă şi în ceasul în care este nevoie, şi atunci fiii Lui cei mărinimoşi Îl slavoslovesc mereu cu multă recunoştinţă.

Părintele Tihon, atunci când s-a dus la Coliba Sfintei Cruci, nu avea biserică, deşi îi era absolut nece­sară. Nici bani nu avea ca s-o facă, ci numai o mare credinţă în Dumnezeu. Intr-o zi s-a rugat şi a pornit spre Kareia, cu credinţa că Dumnezeu îi va iconomisi banii de care avea trebuinţă ca să facă biserica. Inainte de a ajunge la Kareia, îl strigă de departe stareţul Schitului Sfântul Ilie. Când s-a apropiat Părintele Tihon, stareţul i-a spus: “Un creştin evlavios din America mi-a trimis aceşti dolari, ca să-i dau unui pustnic care nu are biserică. Sfinţia Ta nu ai biserică. Ia-i şi fă-ţi!“. Părinte­lui Tihon i-au dat lacrimile de emoţie şi recunoştinţă faţă de Bunul Dumnezeu, Care, ca un cunoscător de inimi cum este, se îngrijise pentru biserică mai înainte ca el să-L roage, în aşa fel încât să aibă banii pregătiţi atunci când îi va cere.

Când cineva se lasă în seama lui Dumnezeu, El nu-l lasă. Şi într-adevăr, dacă mâine la ora zece ai nevoie de ceva, atunci când ceea ce ceri nu este ceva neraţional, ci o nevoie reală, la 9 şi 45 sau la 9 şi jumătate Dumnezeu îl are gata ca să ti-l dea. 

………………………

– Părinte, uneori pornim să facem o treabă şi apar o mulţime de piedici. Cum vom putea pricepe dacă piedicile sunt de la Dumnezeu?

 Să cercetăm dacă suntem noi vinovaţi. Dacă nu suntem noi vinovaţi, piedica este de la Dumnezeu spre binele nostru. De aceea nimeni nu trebuie să se mâh­nească dacă nu s-a făcut treaba sau dacă a întârziat. Odată coboram grăbit de la Sfânta Mănăstire Stomiu, ca să merg la Konita pentru o treabă urgentă. La un punct dificil al drumului – Golgota îl numeam – am întâlnit un cunoscut al mănăstirii, pe moşul Anastasie, cu trei catâri încărcaţi. Din pricina urcuşului abrupt li se întorseseră invers samarele lor, iar un animal era aproape de prăpastie, primejduindu-se să cada in ea. “Dumnezeu te-a trimis, Părinte“, mi-a spus bătrânul Anastasie. L-am ajutat să descarce catârii şi l-am încărcat din nou, i-am pus pe drum şi l-am lăsat. Dupa ce am înaintat destul, am ajuns la un loc unde,  cu puţin mai înainte, avusese loc o alunecare de teren pe o lungime de 300 m, care distrusese şi cărarea. Copaci şi pietre se rostogoliseră până în pârâu. Dacă n-aş fi întârziat, m-aş fi aflat acolo exact în clipa în care s-a făcut alunecarea de teren. “Bătrâne Anastasie“, am spus, “m-ai mântuit. Dumnezeu te-a trimis“.

Hristos vede de sus pe fiecare din noi cum acţionează şi de aceea El ştie cum şi când să acţioneze pentru binele nostru. Ştie cum şi unde să ne conduca numai noi să cerem ajutorul, să-I spunem dorinţele noastre şi să-L lăsăm pe El să le rânduiască pe toate

…………………………….

Dumnezeu adesea îngăduie să se facă ceea ce este spre folosul celor mulţi. Nu face niciodată un bine singur, ci trei-patru la un loc. Şi niciodată nu îngăduie sa se facă un rău dacă nu ies din el multe lucruri bune. Toate le valorifică spre folosul nostru, şi pe cele strâmbe şi pe cele primejdioase. Binele este amestecat cu răul. Ar fi fost bine să fie separate dar intra interesele personale şi se amestecă. Insă Dumnezeu şi acest lucru încurcat îl valorifică. De aceea trebuie sa credem că Dumnezeu îngăduie să se facă numai lucrul acela din care poate ieşi un bine, pentru că iubeste făptura Sa. Poate, de pildă, să îngăduie o ispită mica pentru ca să ne apere de una mai mare.

………………………

– Părinte, ce vrea Dumnezeu de la noi?

– Dumnezeu vrea de la noi bunăvoinţa noastră, in­tenţia noastră cea bună, pe care s-o manifestăm fie şi prin puţina noastră nevoinţă mărinimoasă, şi simţă­mântul păcătoşeniei noastre. Pe toate celelalte ni le dă El. In viaţa duhovnicească nu este trebuinţă de braţe solide. Să ne nevoim cu smerenie, să cerem mila lui Dumnezeu şi să-I fim recunoscători în toate. Cel care se predă pe sine în mâinile lui Dumnezeu fără nici un plan al său trece în planul lui Dumnezeu.

Cu cât omul este mai alipit de sinea sa, cu atât rămâne în urmă, nu înaintează duhovniceşte pentru că împiedică mila lui Dumnezeu. Ca să sporească este trebuinţă de multă încredere în Dumnezeu.

Dumnezeu în fiecare clipă mângâie inimile tuturor oa­menilor cu dragostea Sa, dar noi nu înţelegem aceasta deoarece inimile noastre au prins piatră. De îndată ce se va curaţi, inima omului se înduioşează, se topeşte, în­nebuneşte, pentru că vede binefacerile lui Dumnezeu, Care pe toţi îi iubeşte la fel. Pentru cei care se chinuiesc, îl doare, pentru cei care trăiesc viaţă duhovnicească Se bucură. Dacă numai cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu poate “să arunce în aer” un suflet mărinimos care se gândeşte la ele, cu cât mai mult dacă se gândeşte la păcatele lui şi la multă milostivirea lui Dumnezeu!

Atunci când omului i se curăţesc ochii sufletului, vede purtarea de grijă a lui Dumnezeu, o simte şi o trăieşte cu inima sa cea descojită şi sensibilă şi se topeşte de recunoştinţă, înnebuneşte în sensul cel bun. Pentru ca darurile lui Dumnezeu, atunci când omul le simte, pricinuiesc dâre adânci în inima lui, o brăzdează. Iar apoi când mâna lui Dumnezeu îi mângâie inima sa marinimoasă şi-i atinge crăpăturile, omul explodează lăuntric si i se măreşte recunoştinţa sa faţă de El. Cei care se nevoiesc îşi simt păcătoşenia lor şi binefacerile lui Dumnezeu şi se încredinţează pe ei înşişi marii Sale milostiviri, isi înalţă sufletele lor în rai cu mai multă siguranţă şi cu mai puţină osteneală trupească.

…………………………

Unii spun: “Cred că Dumnezeu mă va ajuta“, dar pe de altă parte încearcă să adune bani ca să nu se lipsească de nimic. Aceştia Il jignesc pe Dumnezeu pentru că nu se încredinţează pe ei înşişi Lui, ci banilor. Dacă nu vor înceta să iubească banii şi să-şi puna nădejdea lor în ei, nu-şi vor putea pune nădejdea lor in Dumnezeu. Nu spun ca oamenii să nu aibă o economie pusă deoparte pentru ceasul de nevoie, ci sa nu-şi pună nădejdea lor în bani şi să-şi dea inima lor banilor, pentru că astfel Il uită pe Dumnezeu. Cel care face planuri personale fără să se încreadă în Dumnezeu şi spune după aceea că aşa vrea Dumnezeu acesta îşi binecuvintează lucrul rău în mod diavolesc si se chinuieşte mereu. Noi încă n-am înţeles puterea si bunătatea lui Dumnezeu. Nu-L lăsăm să ne guverneze ca un Stăpân, şi de aceea ne chinuim.

………………………………….

Toate bunurile pe care le avem sunt daruri ale lui Dumnezeu. Toate le-a făcut ca ele să slujească făptura sa, pe om, şi să se jertfească pentru el, de la animale şi zbură­toare, mici şi mari, până la plante – ba chiar şi Dumnezeu însuşi S-a jertfit ca să elibereze pe om. Să nu fim nepăsători pentru toate acestea şi să-L rănim cu marea noastră nemulţumire şi nesimţire, ci să-I mulţu­mim şi să-L slăvim“.

 

 

Sursa: Cuviosul Paisie AghioritulTrezire duhovniceasca, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Reclame

Comentariile nu închise.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: