”Greutăţile care există astăzi în lume îi silesc pe cei care voiesc să trăiască cât de cât duhovniceşte să se afle în trezvie.” Viaţa de familie – Sfântul Paisie Aghioritul

”– Părinte, cum poate un familist să se exerseze în lucrarea virtuţii?

 Dumnezeu ne dă prilejuri de a practica virtuţile. Dar mulţi, deşi cer de la Dumnezeu să le dea astfel de prilejuri, murmură atunci când întâmpină vreo greu­tate. Uneori, de pildă, Bunul Dumnezeu din nesfârşita Sa dragoste, voind să-l deprindă pe bărbat cu smerenia şi ascultarea, îşi retrage harul de la femeia lui, care începe  să devină capricioasă şi  să se  poarte  cu asprime. Atunci bărbatul trebuie să se bucure şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru acest prilej pe care El i-l dă ca să se nevoiască, iar nu să murmure. Sau mama cere de la Dumnezeu să-i dea răbdare. Şi chiar atunci copilul ei trage faţa de masă cu toate cele pregătite pentru prânz şi le aruncă jos. Ca şi cum i-ar spune: “Mamă, fă răbdare!”.

În general, greutăţile care există astăzi în lume îi silesc pe cei care voiesc să trăiască cât de cât duhovniceşte să se afle în trezvie. Aşa precum atunci când – ferească Dumnezeu! – se întâmplă vreun război, oamenii se află în trezvie, la fel văd că se întâmplă şi acum cu cei care încearcă să trăiască duhovniceşte. Iată şi sărmanii copii care sunt alături de Biserică, cât de multe greutăţi întâmpină. Cu toate acestea războiul pe care li-l face mediul lumesc în care trăiesc îi ajută într-un anumit fel să fie treji. Şi vezi că în vreme de pace, atunci când nu există greutăţi, cei mai mulţi se dedau plăcerilor trupeşti. In timp ce, toc­mai atunci ar trebui să profite de pace pentru sporirea lor duhovnicească; să încerce să-şi taie neputinţele lor şi să cultive virtuţile.

În viaţa duhovnicească ajută foarte mult liniştea. Este bine ca fiecare să aibă o oră pe zi de liniştire, pen­tru a se cerceta pe sine, a-şi cunoaşte patimile sale şi a se nevoi să le taie, pentru a-şi curaţi inima. Dacă în casă există o cameră liniştită, care să amintească de atmosfera unei chilii călugăreşti, aceasta este foarte bine. Acolo, “în ascuns”, îşi va putea face datoriile lui duhovniceşti, va putea citi cărţi duhovniceşti şi se va putea ruga. Puţina citire duhovnicească, atunci când este premergătoare rugăciunii, ajută foarte mult, pen­tru că prin ea sufletul se încălzeşte, iar mintea se transpune în spaţiul duhovnicesc. De aceea atunci când cineva are multă risipire în timpul zilei, dacă găseşte zece minute pentru rugăciune, să citească două minute, ceva “tare”, ceva duhovnicesc, care să-i alunge această risipire.

– Părinte, nu cumva este cam greu pentru cineva care trăieşte în lume să le facă pe acestea?

– Nu. Există mireni care, deşi au copii şi nepoţi, trăiesc o viaţă foarte duhovnicească, ca asceţii, cu pos­turi, cu pravilă, cu rugăciunea lui Iisus şi cu metanii.

…  Slavă lui Dumnezeu că există multe astfel de suflete în lume. Mai concret, cunosc pe un oarecare familist care rosteşte neîncetat rugăciunea lui Iisus, oriunde s-ar afla şi are mereu lacrimi la rugăciune. Rugăciunea lui a devenit de-sine-mişcătoare, iar lacrimile lui dulci sunt lacrimi izvorâte din veselia dum­nezeiască. Mi-aduc aminte şi de un oarecare argat, pe nume Ioan, care lucra din greu în Sfântul Munte; făcea treabă cât doi oameni. Îi spusesem să rostească rugăciunea lui Iisus atunci când lucrează şi încet-încet s-a obişnuit cu ea. Odată a venit la mine şi mi-a spus că simte o oarecare bucurie atunci când rosteşte rugăciunea. “Rugăciunea a început să se încrusteze cu dulceaţă în inimă”, i-am spus. După puţină vreme am aflat că l-au omorât doi oameni beţi. Cât de mult m-am mâhnit. După câteva zile de la această întâmplare un oarecare monah căuta o unealtă, dar nu găsea pentru că Ioan o pusese undeva. Însă în noaptea următoare Ioan i s-a arătat în vis monahului şi i-a spus unde pu­sese acea unealtă. El ajunsese într-o astfel de stare duhovnicească încât putea să ajute şi din cealaltă viaţă.

Cât de simplă este viaţa duhovnicească! Dacă cine­va îl va iubi pe Dumnezeu, dacă va recunoaşte marea Lui Jertfă şi facerile Lui de bine şi se va sili pe sine cu discernământ spre urmarea Sfinţilor, unul ca acesta repede se va sfinţi. Şi astfel ajunge să se smerească, să-şi simtă ticăloşia sa şi marea sa recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

………………………………

– Părinte, atunci când bărbatul nu trăieşte duhovniceşte, femeia ce trebuie să facă?

–  Să-l încredinţeze lui Hristos şi să se roage ca să i se înmoaie puţin inima. Apoi Hristos încet-încet va “debarca” în inima lui şi acela va începe să-şi facă pro­bleme de conştiinţă. De îndată ce i se va înmuia puţin inima, femeia lui îi va putea spune, de pildă, s-o ducă cu maşina până la biserică. Nu-i va spune: “Vino şi tu la biserică!”, ci “Te rog frumos să mă duci până la bise­rică”. Iar dacă o va duce până acolo, bărbatul ei poate spune: “Dacă tot am venit până aici, ia să intru şi eu puţin în biserică ca să aprind o lumânare”. Şi astfel se poate ca acela să înainteze încet-încet şi mai departe.

–  Părinte, duhovnicul femeii îl poate ajuta şi pe bărbatul ei?

– Uneori, pentru a putea fi ajutat bărbatul, duhovnicul trebuie să facă lucrare duhovnicească în femeia aceluia. Iar de la femeie binele se va transmite la bărbatul ei, care, de va avea inimă bună, Dumnezeu îl va ajuta să se schimbe.

Femeia are evlavia sădită în firea ei. Dar atunci când bărbatul, deşi este de obicei puţin mai indiferent fată de biserică, va lua o întorsătură duhovnicească, va înainta apoi cu statornicie în viaţa duhovnicească, nemaiputând fi ajuns de femeia lui. În aceste cazuri se poate ca femeia să-l invidieze, pentru că nu sporeşte ea. De aceea, în aceste cazuri, le spun bărbaţilor să fie cu băgare de seamă. Dar oare de ce? Pentru că, cu cât bărbatul va trăi mai duhovniceşte, cu atât mai mult îi va sta împotrivă femeia, dacă ea nu trăieşte duhovniceşte. Dacă bărbatul va spune: “Este târziu, hai să mergem la biserică”, femeia va răspunde:  “Du-te sin­gur. Nu vezi că am o grămadă de treburi?”. Iar dacă bărbatul îi va spune: “De ce este stinsă candela?”, sau de va merge el singur să o aprindă, va răni egoismul femeii, care va începe să strige:  “Ce, o să te faci preot?”, “Ce, eşti călugăr?”. Se poate chiar să-i spună: “De ce să ardă candela? Mai bine să dăm untdelemnul la vreun sărac”. Până acolo poate ajunge, la teorii protestante. Fireşte, după aceea se mâhneşte pentru îndreptăţirile pe care le-a spus, dar se mâhneşte şi pentru sporirea pe care o vede la bărbatul ei. In aces­te cazuri este mai bine să se stingă candela de o mie de ori, decât să meargă bărbatul să o aprindă. Pentru a păzi familiile de destrămare, le spun bărbaţilor: “Să-i spui femeii tale atunci când o vei găsi în toane bune: «Dacă merg la biserică şi fac puţină rugăciune şi câte­va metanii, sau dacă citesc vreo carte duhovnicească, nu le fac pe acestea din multa evlavie, ci pentru că ele mă frânează şi mă ţin să nu fiu atras de această soci­etate jalnică şi astfel să merg la baruri de noapte cu prietenii»”.

Când bărbatul va mânui astfel problema aceasta, atunci femeia se va bucura şi se poate ca ea să se schimbe şi chiar să-l întărească în cele duhovniceşti. Iar dacă nu va proceda astfel, va ajunge să-i rupă oasele, şi apoi chiar la divorţ. Dacă bărbatul vrea să o ajute duhovniceşte pe femeia sa, este bine să încerce să o împrietenească cu o familie care trăieşte duhovniceşte, astfel încât, văzând ea evlavia mamei din acea familie, să se îndemne şi ea să o urmeze.

………………………………………………..

–  Părinte, dacă între rude se creează o neînţelegere, trebuie să le spună cineva ceva pentru a le ajuta?

– Da, trebuie să le spună ceva, dar cu discernământ, pentru că de va tăcea se  poate să se pricinuiască ceva rău. Dacă rudele se supără pe el, să meargă din nou şi să le spună: “Iertaţi-mă că v-am mâh­nit”. Apoi să-i lase în pace şi să se roage pentru ei.

Cel care vrea să trăiască paşnic trebuie să ia aminte mai ales la legăturile sale cu rudele şi prietenii. Să nu fie înşelat de politeţea pe care se poate să o întâlnească la ei.Politeţea lumească poate face un mare rău, pentru că are în ea făţărnicie.Comporta­mentul exterior poate prezenta un sfânt desăvârşit, dar în realitate să fie exact invers atunci când i se desco­peră lumea lui lăuntrică.

– Părinte, atunci când cineva simte bunătatea celuilalt, este bine să-şi exprime recunoştinţa?

– Dacă acela este foarte apropiat de el, nu este nevoie să facă aceasta, pentru că şi el la rândul său îl va fi ajutat cândva, căci acela simte recunoştinţa lui lăuntrică. Iar dacă nu este  o persoană apropiată, atunci să-şi exprime recunoştinţa sa cum va putea el mai bine. Străinilor să le spunem “mulţumesc”. Iar dacă, de pildă, un copil vrea să-şi exprime recunoştinţa sa faţă de părinţi, nu trebuie să facă altceva decât numai să spună zi şi noapte “mulţumesc” pen­tru tot ce fac aceia pentru el.

Pentru ca cineva să fie neprefăcut în relaţiile sale cu ceilalţi, foarte mult îl ajută să aibă pentru ei întot­deauna gândul cel bun şi să nu ia în serios pe toate cele spuse de ei. Să evite discuţiile care se fac, chipurile, pentru folos duhovnicesc, dar care aduc mai degrabă durere de capSă nu aştepte înţelegere duhovnicească de la oamenii care nu cred în Dumnezeu, ci mai bine să se roage pentru ei, pentru ca Acela să-i ierte şi să-i lumineze. Să vorbească fiecăruia în limba sa şi să nu descopere marile adevăruri în care crede şi pe care le trăieşte, pentru că nu-l vor înţelege, deoarece vorbeşte în altă frecvenţă şi într-o altă lungime de undă.

Unii spun: “Vreau să-L cunoască şi alţii pe Hristos, aşa cum L-am cunoscut şi eu”şi fac pe dascălul cu alţii. Dar trebuie ca viaţa lor să fie conformă cu ceea ce învaţă. Dacă prin viaţa lor învaţă despre un alt Hris­tos şi nu corespunde cu ceea ce spun, atunci nu pot spune că L-au cunoscut pe Hristos. Şi dacă cineva nu va avea trăire, va fi în afară de realitate şi, mai devreme sau mai târziu, îl va trăda starea sa lăuntrică.Când ne apropiem de cineva cu durere şi dragoste adevărată, atunci această dragoste adevărată a Iui Hristos îl schimbă pe aproapele nostru. Omul care are sfinţenie, oriunde s-ar afla, creează în jurul său un fel de câmp electromagnetic duhovnicesc şi îi influen­ţează pe toţi cei care se află în jurul lui. Desigur, tre­buie să luăm aminte să nu ne risipim dragostea şi să nu ne dăm uşor inima noastră, pentru că de multe ori unii ne-o exploatează şi ne-o fac “tocătură”, sau alteori nu ne pot înţelege şi ne interpretează greşit.

 

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, ”Viata de familie”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Reclame

Comentariile nu închise.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: