Curajul de a ne privi aşa cum suntem în oglinda conştiinţei noastre. Curajul acesta este un prim pas spre mucenicia albă, mucenicia conştiinţei

Pilda Sfintei Veronica

125462_sfanta-veronica-mahrama

” …Negraita mila o impinge pe Veronica sa faca un gest temerar: sa intre in multimea isterizata si asmutita impotriva lui Hristos si sa Ii stearga cu marama sa Chipul Sau cel Sfant, Iubit si Frumos, ce era acoperit de siroaie de sange, de sudoare si de urmele loviturilor salbatice. Lucrul nu va fi fost usor – Hristos era pazit strasnic de soldatii romani, sa te apropii de un osandit era foarte periculos – gestul Veronicai putea insemna pentru ea sa impartaseasca si pedeapsa data lui Hristos.  Asadar, mila inseamna, aici, si un curaj “nebunesc”, in sens bun. Proscris, blestemat si oferind un “spectacol” dureros, plin de tumefierile ranilor, Hristos avea acum un aspect jalnic si respingator, departe si strain de maretia si frumusetea Invatatorului care ii coplesea cu slava sa pana si pe cei trimisi sa-l prinda:

“Nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag” (Isaia 53, 2).

Stim bine ca, adesea, un om zdrobit si schimonosit de lovituri trezeste in firile noastre cazute si egoiste mai mult o reactie de sila, de repulsie (amestecata poate cu mila fireasca), mai mult decat una de iubire. Ne ferim de el ca de un om beat, ne e frica sa nu ne murdareasca hainele cu picaturi de sange.

     Fapta Sfintei Veronica arata, asadar, si o promptitudine, un firesc al milei, neasteptat in acel tablou plin de deznadejde si de ucidere. Evangheliile ne arata ca mai erau femei care plangeau la vederea lui Hristos – dar plansul lor era de jale, de tanguire, era fara nadejde. Era un plans ce incremeneste, pentru ca nu vede izbavirea. Plangeau pe omul ce era osandit. Or, Sfanta Veronica are o durere a inimii care te face sa tasnesti din locul unde te tintuieste deznadejdea si sa aduci o usurare, fie cat de mica, celui care se impleticeste neputincios sub povara de neinchipuit a Crucii.

Sfanta Veronica trebuie sa ne fie pilda in orice imprejurare a vietii. In primul rand, pentru ca in fiecare dintre noi Chipul lui Hristos se afla batjocorit, in fiecare clipa, de nesimtirea cu care Il pironim pe cruce, iara si iara, cu pacatele si nemilostivirea noastra. Si pentru multe vom fi judecati, insa mai mult pentru lipsa de mila fata de Domnul care, in loc sa stea pe tronul inimii, sta aruncat si nebagat in seama, precum Iov, pe maldarul gunoaielor patimilor noastre, aruncat afara din cetatea inimii,  ajunsa cetate a Sodomei si Gomorei. Ce ne-a facut noua Dumnezeul nostru ca sa Ii rasplatim astfel?

Curajul milei poate insemna, in acest caz, curajul de a ne privi asa cum suntem in oglinda constiintei noastre. Fara farduri, fara indreptatiri, fara… Curajul acesta este un prim pas spre mucenicia alba, mucenicia constiintei.

Apoi, Sfanta Veronica ne sta, apoi, pilda de milostivire fata de cei neinsemnati, proscrisi, batjocoriti, zdrobiti de malaxorul acestei lumi si aruncati ca o carpa murdara la marginea ei. Fata de cei mici si nebagati in seama, care sunt  aruncati ca “gunoiul lumii” si condamnati de lumea aceasta in numele eficientei economice, ai desteptaciunii,  ai idealurilor umanitati, ai binelui colectiv, ai“corectitudinii”, ai “intereselor superioare” (si impersonale) si chiar  ai dreptatii omenesti. Si de acestia avem tendinta sa ne ferim cu frica, sa intoarcem capul si sa ne acoperim fata ca sa nu se poata spune ca am vazut suferinta lor nedreapta, ca am stiut si ca am fost complici la ea, ba chiar simtim ca avem toata linistea  si puterea sa-i judecam fara grija. Nu ne e deloc frica sa-i condamnam pe ei daca indraznesc sa-si strige durerea si sa ne tulbure, astfel, linistea, ci ne inspaimanta numai gandul ca… nu care cumva sa intram si noi in randul lor, pierzand girul si acceptarea lumii, pierzandu-ne partea cea mai buna (“care ni se cuvine”) de la ospatul slavei acestei vieti desarte.

Mila, in acest moment, devine act de marturisire a celuilalt ca persoana. Avand mila de celalalt, il marturisim pe el ca om demn, el insusi chip sau icoana Dumnezeirii, ca persoana vie, ca suflet care asteapta si el un cuvant bun, un pahar cu apa, o mangaiere, o imbratisare calda. Marturisindu-l ca om, ca faptura vie, ca valoare in sine, Il marturisim pe Insusi Hristos.

“Dispretuit era si cel din urma dintre oameni; om al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama” (Isaia 53, 3).

“Iar eu sunt vierme si nu om, ocara oamenilor si defaimarea poporului” (Ps. 21, 6).

Aici, mila are nevoie, iarasi, de mult curajCurajul de a rupe complicitatea cu prigonitorii, de a rupe tacerea vinovata, de a rupe randurile hoardei dezlantuite, de a merge impotriva curentului, a majoritatii. De aceea, poate fi vorba aici uneori chiar si de un curaj martiric, de curajul celui care isi poate pune viata pentru “prietenul” sau.

In fine, Sfanta Veronica ne da pilda de marturisire in fata lumii a lui Hristos Insusi, Omul-Dumnezeu. Da, in aceasta lume, sub ochii fiecarui neam si fiecarei generatii, Hristos este de 2000 de ani batjocorit, insangerat si rastignit. Si acum, mai mult ca oricand. Sunt ultimele suferinte. Acum este din nou ceasul lor, ceasul intunericului. Dar pana si in acest ceas de intuneric, se poate gasi cate o  modesta si necunoscuta Veronica, cate un suflet de mironosita adevarata dintre drept-cinstitoarele de Dumnezeu, care sa aduca celui prigonit o mangaiere din dragoste adevarata. Care aduce in bezna  acestei lumi o palpaire a milei, a curajului, a curatiei si marturisirii.

Pe care, cu rugaciunile Sfintei Veronica, fie sa o dobandim si noi, inainte de sfarsit. Amin.

 

 

Sursa:  https://www.crestinortodox.ro/comunitate/group_discussion_view.php?group_id=246&grouptopic_id=3213

Reclame

Comentariile nu închise.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: