”Daca propovaduirea Mantuitorului si a Sfantul Ioan a inceput la fel, cu indemnul trezitor catre pocainta, intampinarea cu care ii “cinstesc” fariseii este si ea asemanatoare. Pe Sfantul Ioan Botezatorul, intrigati de cuvantul si de botezul pocaintei savarsit de el, il intreaba “Cine esti”? si “De ce botezi”?, spre deosebire de vamesi, de poporul cel “de rand” si soldati, care il intrebau “Ce sa facem?” Iar cand Iisus Hristos a venit in Templul din Ierusalim, izgonind cu biciul pe cei ce transformasera in balci Casa Tatalui Sau si ca sa propovaduiasca mantuirea, fariseii Il intrebau: “Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Iata, deci, grija de capetenie a fariseilor – nu care cumva sa le fie vadita rautatea, nu care cumva sa vina cineva sa le conteste lor autoritatea absoluta si abuziva pe care au rapit-o de  la Singurul Stapan – Iisus Hristos.

Iisus era, pentru unii dintre iudei, dar mai ales pentru farisei, saduchei si carturari, doar “fiul teslarului“, un oarecare nazarinean ai carui “frati” erau cunoscuti de toata lumea. Prin urmare, cine era El sa-si permita sa vorbeasca in numele lui Dumnezeu Insusi si, mai ales, sa-i biciuiasca atat de aspru prin cuvant? Orbul din nastere este si el tratat in acelasi mod de aceiasi fii ai minciunii, deranjati de marturisirea staruitoare pe care o facea in favoarea lui Hristos si ii inchid gura prin reducerea la conditia sa de pacatos iremediabil, care nu ar avea vreun drept la cuvant: “In pacate te-ai nascut tot, si tu ne inveti pe noi? Si l-au dat afara” (Ioan 9, 34).

Cand adevarul doare, orice pretext la indemana e bun ca sa-l discreditezi, sa-l faci “de doua parale” pe cel care-l rosteste, sa stergi cu el pe jos. La fel, cand nu ai ce cusururi sa-i gasesti unui om, te legi fie de varsta lui, fie de numele lui, ii cauti noduri in papura,ii vanezi cele mai mici greseli in cuvant sau in maniere, ii pui o eticheta compromitatoare sau ii scormonesti in trecutul lui doar-doar vei gasi vreun “dosar” care sa-i murdareasca reputatia. Sau creezi o diversiune, arunci informatii false pentru a semana deruta si confuzie. Tot ceea ce conteaza este ca tu sa fugi cat mai tare de adevarul care iti apasa constiinta, sa nu ti se trezeasca mustrarile acesteia si sa nu lasi ca realitatea sa fie marturisita si cunoscuta.

Marturisirea adevarului starneste cele mai violente furtuni acolo unde minciuna este prinsa cu picioare scurte si unde degetul este pus pe rana care doare mai tare:

“Ca oricine face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca” (Ioan 3, 20). “Pe voi lumea nu poate sa va urasca, dar pe Mine Ma uraste, pentru ca Eu marturisesc despre ea ca lucrurile ei sunt rele“(Ioan 7, 7).

“De ce nu intelegeti vorbirea Mea? Fiindca nu puteti sa dati ascultare cuvantului Meu. Voi sunteti din tatal vostru diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru. El, de la inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii. Dar pe Mine, fiindca spun adevarul, nu Ma credeti. Cine dintre voi Ma vadeste de pacat? Daca spun adevarul, de ce voi nu Ma credeti? Cel care este de la Dumnezeu asculta cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultati pentru ca nu sunteti de la Dumnezeu ” (Ioan 8, 43-47).

Ne gandim si ca, desi in Biserica se cunoaste si se vorbeste atat de mult despre pocainta, nu stim daca este vreo notiune mai ignorata, mai dispretuita, mai prost inteleasa si mai pervertita – desi astazi cam toate notiunile crestine fundamentale sunt incredibil de rastalmacite si de falsificate – si nici vreo realitate mai putin practicata, mai putin traita efectiv decat pocainta… De ce? Pentru ca toti cei intrati in Biserica cautam cat se poate (macar de la un timp, daca nu de la inceput) mai mult sa ne justificam si sa ne confirmam pe noi insine, in omul nostru cel vechi, mai mult sa “ne odihnim” si mangaiem patimile in spatiul linistitor al Bisericii, decat sa ne schimbam intru Hristos! Dar despre denaturari vom vorbi nitel mai incolo…

Pocainta nu se reduce la un simplu act exterior, formal, de recunoastere a unor pacate, dar ea nu este nici macar remuscarea sau regretul pentru niste fapte rele savarsite, ci trebuie inteleasa ca o transformare a intregii perspective din care privim viata, ca o re-centrare a intregii noastre vieti pe Hristos-Dumnezeu si pe Cuvantul Evangheliei Sale. Nu ni se cere doar sa ne recunoastem niste greseli, nici numai sa renuntam la a mai savarsi niste pacate, ci suntem chemati sa asumam (Dumnezeu nu obliga, ci cheama!) ceva mult mai important si mai de profunzime: sa incepem un proces launtric – care nu se va sfarsi niciodata in acesta viata – de innoire a mintii si a inimii noastre, de schimbare in plenitudinea fiintei noastre, incepand cu gandirea noastra (care are de renuntat la conceptii, prejudecati, teorii lumesti sau personale pentru a le inlocui cu adevarurile de credinta), cu simtirile inimii, cu atitudinile si mergand pana la cele din afara, la “exterioare” care trebuie sa le marturiseasca pe cele dinauntru.

(…)

Pocainta autentica se cunoaste, prin urmare, dupa roadele ei, iar nu dupa aparenta, dupa mimarea ei! Dar cum se fatarniceste pocainta astazi? Cum putem ajunge si noi sa ne asemanam “puilor de vipere” osanditi de Sfantul Prooroc Ioan?

Intalnim adesea in Biserica acest fenomen, poate mai mult inconstient, de imitare/”mimare” a comportamentului crestinesc, in lipsa unui continut interior (dat de sinceritatea constiintei si de harul Duhului Sfant), o stradanie indreptata spre a “arata” ca ai o virtute pe care n-o ai, doar pentru ca “asa trebuie“. Dar grava nu e numai indeplinirea pur formala, “din datorie” a unor randuieli si porunci, ci si inchipuirea, parerea care se instaleaza cu timpul ca tu intr-adevar le indeplinesti, ca tu chiar “faci” ce trebuie, ca “ai” virtuti, ca “faci poruncile“, ca esti “bun crestin“. Asa incepe inselarea si asa intra viclenia in suflet: prin parerea de sineTreptat risca sa se instaleze o constiinta fariseica, care ajunge pur si simplu sa nici nu mai stie(!) sub nici o forma de Duh, orbita fiind de litera, de FORMA pe care se amageste ca o respecta ori de LEGITIMITATEA /indreptatirea pe care si-o ia din lucruri corecte numai in MOD EXTERIOR SAU OFICIAL.

Asa cum fariseii credeau ca “se indreptatesc” prin faptul ca erau, dupa neam, fiii lui Avraam sau prin aceea ca tineau foarte strict prevederile cele mai minutioase ale Legii, si astazi crestinii cauta, prin felurite mijloace, sa-si minta si sa-si calce in picioare constiinta, dar sa se si simta “in regula”, “impacati”, pentru ca au … “acoperire” regulamentara.

Crestinul si preotul “legalist” tin numai la CELE CARE SE VAD, judeca dupa conformitatea cu regulile, observa numai incalcarile de ordin moral si disciplinar si sunt foarte vigilenti la a nu “leza” cu nimic orice tine de autoritatea OFICIALA. Nu-l preocupa ceea ce este IN INIMA sa sau a fratelui sau, nu este interesat de motivatia reala, sincera, de scopul si de duhul unor actiuni, ci numai si numai de “acoperirea” lor “legala”, de obtinerea unor “parafe” (simbolice sau chiar scrise) – care sa aprobe si ceea ce nu poate fi aprobat – sau, dimpotriva, de iesirea (altora) din litera unor prevederi “canonice”. Asa cum descria, dramatic de exact, si Vladica Averchie:

“Îndreptîndu-şi atenţia spre lumea exterioară, omul caută “poziţia acceptată oficial” – ce este bine şi ce este rău în ochii celorlalţi – mai mult decât să fie bine în interior cu Dumnezeu şi propria conştiinţă. A idealiza şi a te conforma la ceva numai pentru că e “drept” sau “recunoscut” din punct de vedere oficial înseamnă să ceri să “fii înşelat”, pentru că Satana poate să facă uşor – mai ales în vremea noastră – să coexiste “oficialitatea” exterioară cu falsitatea interioară“.

Fariseismul se manifesta atunci cand invocam orice pretext si orice justificare aparent “corecte”, “legale”, dar in realitate NESINCERE, pentru actele noastre “evlavioase”. De exemplu, cand ni se pare suficient ca “avem binecuvantare /ascultare” (de la duhovnic sau de la episcop) sa facem ceva, dar prin care stim, daca suntem sinceri cu noi, ca incalcam poruncile Duhul Evangheliei, prin care ne inselam propria constiinta si lucram impotriva voii lui Dumnezeu si impotriva slujitorilor Sai sinceri. De fapt, adesea acea “binecuvantare” nu poarta atat pecetea Duhului, cat este o “aprobare” sau un “ordin’ administrativ sau omenesc…

Ce mai facem inca? “Decupam” textele si exemplele care ne convin si par sa ne confirme in patimile noastre, alegem sa urmam pe aceia care nu ne cer sa ne schimbam defel viata, pentru ca le scoatem din contextul si din Duhul lor, producem interpretari arbitrare, reluam clisee, scoatem “ca din joben” canoane sau citate din Scriptura, toate numai pentru “a avea dreptate” si a ne strecura patimile sau slabiciunile pe usa din dos a Bisericii, facandu-le sa apara (inclusiv pentru noi insine!) ca virtuti!

Se creeaza astfel in spatiul eclezial un duh fatarnic, de artificialitate, de imitatie, de ipocrizie, de formalism, care pentru foarte multi este smintitor. Se imita pacea, bucuria, iubirea, evlavia, smerenia, ne-judecarea, ascultarea, dar si ravna pentru adevar, “marturisirea”, curajul, grija pentru ceilalti, etc. si pentru cine stie gustul autentic al lor, surogatele acestea lasa un gust amar.

 Sa dam cateva exemple mai des intalnite: disciplina cazona si slugarnicia se dau drept ascultare duhovniceasca, manierele elegante sau “dragostea siropoasa” mimeaza iubirea, actele de caritate calculate meschin sau exploatate pentru imaginea proprie “pastiseaza” milostenia, gesturile si cuvintele mieroase “joaca” smerenia, optimismul orb are aparenta nadejdii,nepasarea este echivalata cu “lasarea in voia lui Dumnezeu”, achitarea regulata, expeditiva (sau, din contra, foarte scrupuloasa la tipic) si formala de Spovedanie tine locul caintei inimii, pravila tinuta ultra-constiincios, rigid si mecanic face inutila relatia vie a inimii cu Domnul, moliciunea si slabiciunea iau masca blandetii,lasitatea sau indiferenta se ascund sub “nejudecare”, lingusirea, prostia sau orbirea se dau drept supunere, suficienta si superficialitatea inlocuiesc “linistea” duhovniceasca, micile necazuri suferite sunt luate drept mari “prigoniri pentru dreptate”, desfatarea mai mult sau mai putin lumeasca sau nepasarea provenita din iubirea de sine sunt confundate cu Bucuria Invierii s.a.m.d.

Prin toate acestea si prin multe altele vrajmasul induce ideea ca, de bine-de rau, mergem pe calea cea dreapta, ca implinim poruncile, ca slujim Biserica, ca facem cele bune ale mantuirii. Dar… “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit“, ne previne Apostolul cu asprime. Si vine atunci intrebarea bubuitoare si socanta pe care o pune acelasi Arhiepiscop Averchie: “DE UNDE STII CA TU ESTI IN BISERICA IN MOD REAL, CU DUHUL? CE TE FACE SA CREZI CA TU ESTI CRESTIN-ORTODOX CU ADEVARAT?

E o intrebare care ar trebui sa ne puna pe toti intr-o criza fertila, sa provoace “nelinistea cea buna“. Dar oamenii “cuminti” fug de “crize” si de nelinisti, pentru ca fug rupand pamantul de constiinta lor! Parerea de sine nu ne da voie sa fim vreodata in criza, nu ne lasa a iesi din suficienta noastra “caldicica”. Si astfel ne refuzam sansa de a ajunge la acel punct zero, si totusi, in acelasi timp prima treapta a scarii evanghelice, care este SARACIA CU DUHUL. Smerenia se vadeste ca adevarata in aceasta “saracie cu duhul”, opusa suficientei, iar nu in “smerenia” construita artificial si teatralizata. (…)

“Fiindca stim ca Legea e duhovniceasca; dar eu sunt trupesc, vandut sub pacat. (…) Nenorocit ce sunt, cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?” (Romani 7:14, 24).

De la aceasta deznadejde de noi insine, de la desertarea din noi a parerii de sine,care este o nadejde desarta, abia de aici incepe crestinismul si ortodoxia… De aici incepe pocainta. 

Acolo unde sfarseste minciuna, deghizarea, formalismul si amagirea ca putem cumva “fugi de mania ce va sa fie” numai daca “bifam” actele “binecuvantate” la aratare, cu aparenta duhovniceasca, dar gaunoase sau chiar otravite pe dinauntru. 

Nu, nu avem unde fugi, nu putem scapa nicaieri! Numai la Hristos, Cel bland, smerit si milostiv, care “S-a apropiat” de noi mai mult ca oricand si ne cheama in fiecare zi:“Pocaiti-va!”.