Apostolul Pavel face cunoscute întregii Biserici ispitele şi întristarea sa, care erau atât de mari,„încât nu mai nădăjduia să mai scape cu viaţă” (2 Cor. 1, 8). Şi mai spune că „peste măsură, peste puteri am fost îngreuiaţi”. În acord cu cele spuse de Sfântul Apostol Pavel, şi în tradiţia patristică se vorbeşte despre cruzimea şi mulţimea ispitelor ce se ascund în calea celor ce vor să se mântuiască. Fireşte că şi alte locuri ale Scripturii vorbesc despre acelaşi subiect şi oricine poate spune că principala condiţie a mântuirii este răbdarea multelor întristări. În chip minunat ne descoperă taina şi sensul întristărilor Apostolul Pavel, corifeul Sfinţilor, gigantul Bisericii, pilda cea adevărată a vieţuirii în Hristos. Iar dacă Pavel, care ne cheamă să-l urmăm mereu (1 Cor. 11, 1) şi care a făcut toate cele poruncite nouă (Lc. 17, 10), după cuvântul Domnului nostru, se exprimă astfel, încât să spună că ispitele pentru mântuire şi desăvârşire pot ajunge până la deznădăjduirea de această viaţă, atunci oricine poate înţelege cuptorul prin care au trecut cei ce au intrat în aceeaşi rânduială (Filip. 3, 16), Părinţii noştri cei vechi şi cei noi.

Când uneori ne împuţinam la suflet pentru puţină osteneală sau pentru o altă pricină neînsemnată, considerându-le pe acestea aspre şi greu de suportat, Stareţul clătina capul şi ne spunea ceea ce i-a zis Cuvioasa Maria Egipteanca Avvei Zosima: „Părinte, Dumnezeu să ne acopere de cursele celui viclean”. Şi astfel, ne dădea prilej să-l provocăm ca să ne mai spună ceva din viaţa şi experienţa lui.

„În cele trei părţi care sunt legate de om, adică în cele lăuntrice, în cele exterioare sau în cele din jurul lui, se află bine adăpostit şi înarmat vrăjmaşul. Nu scapă nici un prilej sau vreo pricină ca să-l asuprească pe om şi să-i încerce credinţa.Războiul diavolesc nu cruţă nici mădulare, nici părţi ale lor şi nici situaţii, împotrivindu-se, după împrejurări, propriilor noastre hotărâri. Însă scopul lui cel mai important este să lovească credinţa  şi astfel să-l facă pe om trădător şi necredincios. Dacă reuşeşte asta, dă o lovitură de moarte, pentru că taie râvna şi osârdia, adică capul, şi astfel stăpâneşte fără osteneală tot trupul. Toate se fac pentru credinţă, dar şi toate se ţin de credinţă. Dacă credinţa se zdruncină, atunci toate se clatină şi linia frontului se rupe”.

Când l-am provocat să ne explice pentru ce insistă atât de mult asupra credinţei şi în ce fel toate depind de ea, el ne-a spus:

„Înainte de a vă spune despre mine, să vă spun ceva din Scriptură: «A crezut Avraam în Dumnezeu şi i s-a socotit lui aceasta întru dreptate»(Gal. 3, 6). Oare Avraam numai a crezut şi n-a mai făcut altceva? Atât de multe sunt încercările din viaţa sa, precum stă scris înFacere, încât este ceva aproape de necrezut. Dar nimic nu I-a plăcut atât de mult lui Dumnezeu, precum credinţa sa. «A crezut», spune, şi aşa cum vă aduceţi aminte, Sfântul Pavel repetă de multe ori acest cuvânt.Fireşte, toate încercările lui au urmat credinţei. Însă pentru a-şi păzi credinţa în chip desăvârşit, pe toate le-a lepădat şi le-a jertfit. Tocmai această credinţă a fost începătura tuturor faptelor sale. Noi credem în Hristos, dar nu numai în măreţia Lui dumnezeiască şi în celelalte dogme ale credinţei noastre, ci şi în poruncile Lui dumnezeieşti.Poruncile în sine n-au nici o valoare, dacă nu se săvârşesc în numele Aceluia Care le-a poruncit. Nu cumva n-au existat şi înainte şi acum şi nu vor exista şi în viitor fapte de dreptate în lume? Cine a câştigat ceva din ele, dacă nu le-a făcut în numele lui Dumnezeu şi numai pentru El? Aşadar, nu lucrarea poruncilor, ci credinţa în Dumnezeu, pentru care omul s-a hotărât să lucreze, este cinstită şi încununată. Dacă Dumnezeu nu are nevoie de bunătăţile noastre (Ps. 15, 2) şi taina mântuirii nu este un schimb, ci un dar (Ef. 2, 5), atunci ce se ia în considerare la lucrarea omenească afară de credinţă? Aşadar, cu dreptate este a se socoti din credinţă dreptatea tuturor Sfinţilor (Rom. 5, 1), iar nu din faptele lor, căci şi pe ele credinţa le săvârşeşte. Crezând la început, pornim supunându-ne voii lui Hristos şi, în calea acestei ascultări de El, păzim căi aspre (Ps. 16, 4), precum zice David. Domnul însă ne previne: «Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Slugi netrebnice suntem, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem» (Lc. 17, 10). Iar aceasta ne arată că pricina mântuirii nu este cantitatea şi calitatea faptelor, care în mod simplu sunt o datorie, ci credinţa pe care Domnul o laudă spunând: «Bine, slugă bună şi credincioasă» (Mt. 25, 21). Avva Marcu spune că Domnul va răsplăti întocmai după credinţa sau necredinţa fiecăruia (Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, 22).

Aşa cum am spus, am început prin credinţă şi datorită ei călătorim pe calea noastră duhovnicească. Diavolul, războindu-ne şi stându-ne împotrivă, încearcă să ne arate necredincioşi la Judecată, să ne lipsească de făgăduinţa: «Bine, slugă bună şi credincioasă!»şi să ne ducă în locul tăierii în două şi al punerii cu cei necredincioşi (Lc. 12, 46). Cheia tainelor este credinţa şi pe ea a cerut-o Iisus de la toţi cei care cereau darurile Lui.În chemarea Sa cea către toţi oamenii, El a cerut credinţă, căci credinţa aduce de la sine şi cele ale legii şi ascultarea. Atunci când cu dinadinsul cereau vreun dar de la El, le răspundea: «De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede» (Mt. 9, 23). Pe cei ce primeau îndată răspuns la rugămintea şi la nevoia lor, El îi lăuda spunând: «Îndrăzneşte, fiule, credinţa ta te-a mântuit» (Mt. 9, 22).Despre cei ce veneau pregătiţi cu o credinţă fierbinte în măreţia Sa dumnezeiască, El mărturisea cu uimire: «Nici în Israel n-am aflat atâtacredinţă» (Mt. 8, 10). Iar în altă parte spune: «Văzând credinţa lor, spuse slăbănogului…»(Mt. 9, 2). Şi, în general, toată Sfânta Revelaţie mărturiseşte că mijlocul prin care se dau harismele dumnezeieşti şi prin care se explică tainele este credinţa.

Împreună cu adaosul de Har şi de răsplată dumnezeiască vin neîndoielnic şi ispite mai mari, după toate mărturiile Părinţilor noştri. Aici se potriveşte preaînţeleapta apoftegmă: «Ia greşeala ta asupra ta şi aşteaptă ispita până la ultima răsuflare» (Pateric, Avva Antonie 6, 8). «Din afară lupte, dinlăuntru temeri» (2 Cor. 7, 5), aceasta este lupta celui aflat în faza războiului”.

Şi, aşa cum ne spunea pururea-pomenitul,

„nu exista ceva din cele mi se întâmplau care să nu fie şi cruce. Trupul meu, zdrobit de reaua-pătimire a îndelungatului război trupesc, devenise uşor predispus bolilor şi oboselii.

Apoi, aşa cum am spus, oamenii cu mentalităţile şi cu pretenţiile lor, precum şi cei ce aveau intenţia să rămână lângă noi, ne pricinuiau probleme, care oboseau duhovniceşte şi sileau spre schimbarea tipicului. Toate acestea mă împiedicau mult în linişte şi rugăciune. Fireşte, nu cedam deloc în faţa tuturor acestora, dar războiul devenea tot mai puternic. Singura mângâiere rămânea credinţa şi rugăciunea. Dar şi acestea, după o iconomie tainică, erau supuse schimbărilor.Atunci se ajunge la un punct culminant, precum spune cuvântul lui Pavel:«Încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă» (2 Cor. 1, 8).

Aflându-mă într-o astfel de stare, cufundat în mâhnirea acestei greutăţi, m-am închis în chilia mea şi aşezându-mă pe scaun, mi-am adunat cât am putut mintea în rugăciune ca să mă întremez. Nu ştiu cât a durat această strădanie a mea şi cât am chemat mila dumnezeiască cu multă smerenie. Dar după o vreme am simţit înlăuntrul meu mângâiere şi m-am umplut de lumină, aşa cum se întâmplă întotdeauna în starea aceasta, iar mintea mea a fost inundată de dumnezeiasca dragoste şi am ieşit din mine. Mă aflam într-o lumină abundentă şi înaintea mea se întindea o câmpie nesfârşită ca marea, fără vreun semn de orizont undeva. Mi se părea că merg spre răsărit, însă nu călcam pe pământ, nici nu simţeam vreo greutate sau vreo împotrivire în mers. Eram îmbrăcat numai cu hainele mele sărace. Mergeam cu mare repeziciune şi mă minunam cum de se întâmplă asta fără efort. Mă întrebam ce este aceasta şi încotro mă îndreptam. Apoi am început să mă gândesc cum mă voi întoarce înapoi, necunoscând pe unde am venit şi ce este acolo unde voi merge. Deodată m-am oprit şi priveam în jurul meu cu uimire, fără frică. Înaintea mea, la o oarecare distanţă, mi s-a părut că aud nişte glasuri. M-am îndreptat într-acolo şi mergeam repede ca să ajung la cei ce vorbeau şi să-i întreb ce sunt acestea. Îndată m-am aflat în faţa unei scobituri a pământului, unde era construită o scară, ca cele din marile oraşe, pe care se coboară în galeriile subterane. De îndată ce m-am apropiat ca să văd mai bine pe unde cobor, am observat că de acolo iese un tânăr îmbrăcat în haine ostăşeşti, care părea că are mare autoritate. M-a privit cu îndrăzneală şi mi-a vorbit cu familiaritate, întocmai ca unui cunoscut apropiat:

– Bine ai venit, Părinte Iosif! Hai, vino şi te închină, căci te aşteptam!

Eu însă mă sfiam şi mă ruşinam, ştiind că sunt îmbrăcat cu rasa mea cea veche, ruptă şi nespălată. Dar acela s-a apropiat de mine, m-a luat de mână şi am coborât pe acele trepte minunate care mi se păreau că sunt în spirală. În timp ce coboram, jos se auzea o cântare. Când s-a terminat coborârea, care nu mi s-a părut lungă, m-am aflat în faţa unei săli uriaşe, care era mai degrabă pronaosul unei biserici, pentru că avea strane preafrumoase pline de tineri luminaţi, care erau de aceeaşi vârstă şi semănau toţi între ei şi care cântau cântarea pe care o auzisem mai înainte. Când am văzut toate acestea, m-am oprit, nemaiputând face nimic. Numai mă minunam de acele măreţii şi de acea preafrumoasă cântare. De îndată ce am ajuns acolo, povăţuitorul meu m-a lăsat şi a înaintat spre răsărit, unde se vedea că era biserica propriu-zisă. Apoi acei tineri m-au invitat să intru într-una din stranele lor. M-au luat şi m-au dus cu atâta familiaritate, încât mi s-a părut că mă cunoşteau de multă vreme şi că îmi erau prieteni apropiaţi.Dinăuntru, din biserica propriu-zisă, se auzea altă cântare şi se înţelegea lămurit că este adresată Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu. Eu doream să fiu lăsat să stau acolo, undeva pe pardoseală, şi să admir acea măreţie. Dar atunci uşa s-a deschis şi a venit iarăşi tânărul ofiţer care mă adusese până acolo şi mi-a strigat cu bucurie:

– Hai, Părinte Iosif! Vino înăuntru! Mergem să ne închinăm!

Din pricina sfielii nu mă puteam mişca, însă el m-a luat de mână şi, trecând printre acei tineri luminoşi, am ajuns la intrare. Când a deschis şi m-a tras înăuntru, într-o măreţie de necrezut, în acea încăpere uriaşă, care nu ştiu dacă era biserică ori Cerul cu tronul lui Dumnezeu, am rămas nemişcat. Toată simţirea mea, toată privirea mea, totul îmi era inundat de slava şi de lumina aceea cu adevărat necreată şi mai presus de toată strălucirea şi fineţea. Atunci în faţa mea am văzut minunata catapeteasmă a acelei biserici măreţe, din care izvora toată slava şi măreţia, precum din soare izvorăşte lumina. În ea am distins două icoane mari, la dreapta şi la stânga Sfintelor Uşi. Una a Domnului nostru Iisus Hristos şi cealaltă a Preacuratei Sale Maici şezând pe tron, care ţinea pe genunchii ei pe Domnul nostru Cel mai înainte de veci în chip de Prunc. De îndată ce am putut privi mai bine – căci priveliştea aceea mă orbise cu desăvârşire –, mi-am dat seama că nu erau icoane, ci cu adevărat Domnul şi Maica Sa. Iar Prea Sfântul Prunc a strălucit deodată atât de mult, încât cei ce cântau împrejurul Lui au tăcut. Atunci povăţuitorul meu mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă închin. M-am îndreptat spre Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu şi mângâietoarea tuturor creştinilor. Nu ştiu dacă m-am mişcat şi cât, dar în timp ce eram îndreptat spre ea şi încercam să admir slava şi măreţia ei, povăţuitorul meu, care mi se părea că are multă familiaritate şi îndrăzneală, cu un ton rugător şi cu o voce foarte curată – pe care mi-o aduc aminte şi acum – a spus Stăpânei noastre:

– Stăpâna lumii, arată robului tău slava ta, ca să nu mai fie răpus de mâhnire!

Atunci, ce să spun eu, netrebnicul şi mai nevrednic decât toţi oamenii? Faţa Maicii Domnului a strălucit ca soarele şi am văzut limpede, nu ca în icoană, ci în realitate, vie şi întreagă – după puterea firii mele muritoare –, pe Doamna a toate şi Împărăteasa cum ţinea în braţele ei pe Mântuitorul lumii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, plină de Har şi măreţie. Privind o vreme acea slavă a Stăpânei noastre, n-am mai putut sta în picioare, ci am căzut pe pardoseală şi am început să plâng şoptind: «Stăpâna mea, Stăpâna mea, nu mă părăsi!». Atunci am auzit glasul ei cel fericit şi dulce ca mierea şi care covârşeşte toată mângâierea spunându-i povăţuitorului meu:

– Du-l acum la locul lui să se nevoiască! Şi să-şi aibă nădejdea lui în mine.

Şi am simţit că cineva m-a lovit pe umăr. Încercând să mă scol, m-am aflat la locul meu, aşa cum stăteam la început şi mă rugam, cu faţa plină de lacrimi. De atunci înainte atâta dragoste şi evlavie am avut faţă de Stăpâna noastră, încât numai auzind numele ei mă umpleam de bucurie duhovnicească. Cuvintele ei: «să-şi aibă nădejdea sa în mine» au fost de atunci înainte singura mea mângâiere”.

 

 

SURSA:   Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul [Cuviosul]Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2009

iosif_vatopedinul_monah-cuviosul_iosif_isihastul.jpg

Anunțuri