”Dacă este în tine o ne­dumerire, închină-te de trei ori până la pământ şi zi:

„Mi­lostive Doamne, Tu vezi că sufletul meu e în nedumerire şi mi-e frică să nu greşesc. Luminează-mi înţelegerea, Doam­ne”.

Şi Domnul te va lumina negreşit, căci El este foarte aproape de noi. Dar dacă te îndoieşti, nu vei primi ceea ce ceri. Aşa a zis Domnul lui Petru: „Pentru ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?” [Mt 14, 31] atunci când acesta începea să se scufunde în valuri. Aşa şi sufletul, când se îndoieste, începe să se scufunde în gândurile cele rele.

„Doamne, dă-ne credinţă neclintită în Tine prin Duhul Sfânt!”.

Când cel căruia nu i s-a dat să înveţe pe alţii învaţă totuşi, el întristează pe marele Dumnezeu.

Sunt oameni, şi chiar oameni mari, care atunci când se iveşte o nedumerire, nu se întorc spre Domnul; or atunci trebuie să spună deschis:

„Doamne, sunt un om păcătos şi nu înţeleg ce trebuie să fac, dar Tu, Milostive, luminează-mi înţelegerea cum şi ce trebuie să fac!”

Domnul Cel Mi­lostiv nu vrea ca sufletul nostru să se cufunde în zăpăceala care vine de la vrăjmaşul şi ne insuflă ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem.

Când ştim multe, să mulţumim Domnului pentru cunoaşterea dată. Dar numai cunoaşterea singură nu e de ajuns; trebuie să fie în suflet şi roadele Duhului [Ga 5, 22] sau măcar un grăunte mic care la vremea lui să crească şi să aducă roadă multă [In 12,24].

Scriu şi îmi este uşor să scriu, pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul. Dar e mai bine să te rogi fără împrăştiere, pentru că rugăciunea e mai de preţ decât orice. Dar sufletul n-are putere să se roage necontenit cu aceeaşi aprindere, şi de aceea trebuie să i se dea răgaz de odihnă de la osteneala rugăciunii; atunci putem citi, sau cugeta, sau scrie despre Dumnezeu – după cum ne insuflă Domnul.

Bun lucru este a cugeta la legea Domnului ziua şi noap­tea. Prin aceasta sufletul îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi Domnul îmbrăţişează tot sufletul, şi atunci pentru el nu mai e nimic altceva afară de Dumnezeu.

Când sufletul este în Dumnezeu, el uită cu totul lumea şi atunci sufletul vede pe Dumnezeu. Alteori însă, Domnul mişcă prin harul Său sufletul să se roage pentru toată lumea, şi uneori chiar şi pentru un singur om. Când şi cum vrea Domnul.

Dar ca să vedem tainele lui Dumnezeu, trebuie să ce­rem necontenit de la Domnul să ne dea duh smerit, şi atunci le vom cunoaşte prin Duhul Sfânt.

Cunoaşte că atunci când o nenorocire loveşte un norod şi sufletul tău plânge pentru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi. Aşa iubeşte Domnul Cel Milostiv zidi­rea Sa.

Poate va spune cineva: Cum să mă rog pentru lumea întreagă, când nu mă pot ruga nici pentru mine însumi? Dar aşa vorbeşte cine n-a înţeles că Domnul ascultă rugăciunile noastre şi ia aminte la ele.

Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta ru­găciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv că noi nu putem să înţelegem sau să ne închi­puim aceasta, şi numai Duhul Sfânt ne descoperă marea Lui iubire.

Celui ce iubeşte pe cei întristaţi, Domnul îi dă o rugă­ciune fierbinte pentru oameni. El se roagă cu lacrimi pen­tru norodul pe care-l iubeşte şi pentru care se întristează, şi această întristare a lui este plăcută lui Dumnezeu.

Domnul îşi alege rugători pentru întreaga lume. Nevoi­torului [ascetului] Parfeni din Kiev [secolul XIX], care do­rea să ştie ce este „schima cea mare” a monahilor, Maica Domnului i-a spus: „Schimnicul e un rugător pentru în­treaga lume”.

Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bu­nătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea aceasta. De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul însuşi vrea să mi­luiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale. Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul cu dorinţa iscată de legătura pă­timaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.

Când rugăciunea izvorăşte numai din întristare faţă de cineva aflat în viaţă sau care a murit, ea este liberă de ori­ce legătură pătimaşă. In această rugăciune sufletul se în­tristează pentru acesta şi se roagă din inimă, iar aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.

Sufletul meu a făcut experienţa şi a văzut o mare milă faţă de mine şi faţă de cei pentru care m-am rugat. Şi am înţeles aşa că atunci când Domnul ne dă întristare pentru cineva şi ne insuflă dorinţa de a ne ruga pentru el, aceasta înseamnă că Domnul vrea să miluiască acel om. De aceea, dacă te întristezi pentru cineva, trebuie să te rogi pentru el, fiindcă atunci Domnul vrea să-l miluiască pentru tine. Tu roagă-te şi Domnul te va asculta şi vei preamări pe Dumnezeu.

Orice mamă când află de copiii ei că sunt în nenorociri suferă greu sau chiar şi moare. Ceva asemănător am în­cercat şi eu. Un copac doborât şi cu toate crengile tăiate a început să se rostogolească cu repeziciune pe coastă spre un om. Il vedeam dar, din pricina marii spaime care m-a cuprins, n-am putut să strig: „Repede, fereşte-te!” Inima mi s-a strâns într-un hohot de plâns şi copacul s-a oprit. Omul era un străin pentru mine; nu-l cunoşteam, dar, da­că ar fi fost rudenie cu mine, nu cred că aş mai fi rămas în viaţă.

Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Dom­nul îl ascultă negreşit.

Un bătrân ieroschimonah, ce trăia la Muntele Athos, a văzut cum urcau la cer rugăciunile monahilor – şi nu mă mir de aceasta. Acelaşi „bătrân” [„stareţ”], în copilărie, vă­zând supărarea tatălui său din pricina unei mari secete care ameninţa să nimicească întreaga recoltă de grâne, s-a dus pe un câmp cu cânepă din grădină şi a început să se roage:

„Doamne, Tu eşti bun, Tu ne-ai făcut, ne hrăneşti şi îmbraci. Tu vezi, Doamne, cum se întristează tatăl meu pentru că nu plouă. Fă să cadă ploaie pe pământ.”

Şi îndată s-au strâns nori şi a căzut ploaie, şi pământul s-a umplut de apă.

Un alt „bătrân” [„stareţ”] ce trăia pe malul mării, lângă un liman [stim de la ucenicul sau, Cuviosul Sofronie, ca e vorba de Sfantul Siluan insusi, n.n.], mi-a povestit următoarele:

„Era o noapte întu­necată. Limanul era plin de bărci de pescari. S-a pornit în­să o furtună, a cărei tărie creştea cu repeziciune. Bărcile au început să se lovească unele de altele. Oamenii încer­cau să le lege de mal, dar lucrul era cu neputinţă pe întu­neric şi pe furtună. Toţi se tulburau. Pescarii strigau cu voce tare şi era groaznic să auzi strigătele înspăimântate ale oamenilor. Am simţit o adâncă durere pentru norod şi m-am rugat cu lacrimi: „Doamne, potoleşte furtuna, liniş­teşte valurile, ai milă de oamenii Tăi chinuiţi şi scapă-i!

Şi îndată furtuna a încetat, marea s-a liniştit şi oamenii, liniştindu-se, au mulţumit lui Dumnezeu.

Odinioară, credeam că Domnul face minuni numai la rugăciunile sfinţilor, dar acum am cunoscut că Domnul fa­ce minuni şi pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smereşte, fiindcă atunci când omul învaţă smerenia, Dom­nul ascultă rugăciunile lui.

Mulţi zic din lipsă de experienţă: Cutare sfânt a făcut o minune, dar eu am cunoscut că Duhul Sfânt Care viază în om săvârşeşte minunile. Domnul vrea ca toţi să se mântuiască şi să fie veşnic împreună cu El, şi de aceea ascultă rugăciunile omului păcătos pentru folosul altora sau al ce­lui ce se roagă.

Cu lacrimi îl rog pe Domnul pentru cei ce îmi cer să mă rog pentru ei: „Doamne, dă-le Duhul Tău Cel Sfânt, ca ei să Te cunoască prin Duhul Sfânt!”.

Domnul ne iubeşte fără sfârşit pe noi, păcătoşii, şi dă omului pe Duhul Sfânt, şi prin Duhul Sfânt sufletul cu­noaşte pe Domnul şi îşi găseşte fericirea în El, îi mulţu­meşte şi-L iubeşte, şi în marea lui bucurie îi este milă de întreaga lume şi doreşte cu tărie ca toţi oamenii să cu­noască pe Dumnezeu, pentru că Domnul însuşi doreşte aceasta pentru toţi. însă, într-adevăr, aceasta este cu pu­tinţă numai prin har, chiar şi într-o mică măsură. Dar, fără har, sufletul e asemenea unui dobitoc.

Cât îmi e de milă de oamenii care nu cunosc pe Dum­nezeu. Dar noi, creştinii ortodocşi, suntem norocoşi pen­tru că îl cunoaştem pe Dumnezeu. Ne-a învăţat Duhul Sfânt. El ne învaţă să-i iubim şi pe vrăjmaşi.

Până când nu cunoaşte mai mult, omul e mulţumit cu puţinul pe care-l are.Seamănă cu un cocoş de la ţară, care trăieşte într-o mică ogradă, vede câţiva oameni şi câteva dobitoace, cunoaşte câteva zeci de găini şi e mulţumit cu viaţa lui, pentru că nu ştie mai mult.

Dar vulturul ce zboară sus în nori, care îmbrăţişează cu privirea-i ageră depărtările, care respiră de departe mi­resmele pământului, care se desfată de frumuseţea lumii şi cunoaşte multe ţări, mări şi râuri, care vede o mulţime de animale şi de păsări, acest vultur n-ar fi mulţumit dacă ar fi pus într-o mică ogradă laolaltă cu cocoşul.

Tot aşa şi omul, câtă vreme nu cunoaşte mai mult, se mulţumeşte cu puţinul pe care-l are. Astfel, adeseori ţăra­nul sărac e mulţumit să aibă ceva hrană şi haine de îm­brăcat şi pentru aceasta mulţumeşte lui Dumnezeu. Dar omul învăţat şi cu ştiinţă multă nu se va mulţumi cu o ase­menea viaţă şi va căuta spaţii vaste pentru mintea lui.

Tot aşa e şi în viaţa duhovnicească. Cine n-a cunoscut harul Duhului Sfânt, acela se aseamănă cocoşului care nu cunoaşte zborul vulturului în înălţimile cerului, nu înţe­lege dulcea străpungere a inimii şi iubirea dumnezeiască. Cunoaşte pe Dumnezeu din natură şi din Scriptură; se mulţumeşte cu pravila şi aceasta îl mulţumeşte, ca şi coco­şul care e mulţumit cu soarta sa şi nu se întristează că nu este vultur.

Dar cine a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela se roagă ziua şi noaptea, pentru că harul Sfântului Duh îl atrage să iubească pe Domnul şi dulceaţa iubirii lui Dumnezeu îl ajută să poarte uşor toate întristările pământului, şi sufletul lui tânjeşte neîncetat după Domnul, şi caută tot­deauna harul Duhului Sfânt.

Cine vrea să se roage neîncetat, acela trebuie să fie în toate înfrânat şi ascultător „bătrânului”[„stareţului”] pe care-l slujeşte. Trebuie să-i mărturisească şi gândurile, pen­tru că, prin duhovnicul şi „bătrânul” lui, Domnul îl îndreptează prin harul Său, şi atunci nu va avea gânduri rele impotriva lui. Pentru ascultarea lui sfântă un asemenea om va fi învăţat de har gânduri bune şi va înainta în smerenia lui Hristos. Dar dacă gândeşte: „N-am nevoie să mă sfă­tuiesc cu cineva” şi lasă ascultarea, va ajunge arţăgos şi nu numai că nu va înainta, dar va pierde şi rugăciunea.

Ca să ţii rugăciunea, trebuie să iubeşti pe oamenii care te ocărăsc şi să te rogi pentru ei, până ce sufletul tău se va fi împăcat cu ei, şi atunci Domnul îţi va da rugăciune neîn­cetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi.

 

SURSA:  Sfantul Siluan Athonitul, ”Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”, Editura Deisis, Sibiu

Anunțuri