,,Nu combaterea falsei religii,
ci descoperirea adevăratei minciuni”
Vladimir Soloviov

Semnul întrebării pus după titlul acestui capitol nu este deloc întâmplător. Vom vedea în continuare cât de controversată este această problemă, ce nu şi-a găsit încă nici pe departe un răspuns concludent şi unanim satisfăcător. Dacă această întrebare ar fi pusă direct adepţilor mişcării, este mai mult ca sigur că răspunsul ar fi: nu. Să eliminăm atunci elementul peiorativ ,,pseudo” şi să pornim cu întrebarea simplificată: este new age o religie? (alternativ: o nouă religie, actuala religie, sau chiar religia viitorului?) Autorul american Jonathan Adolph, în The 1988 Guide to New Age Living, editată de revista americană New Age, s-a întrebat mai simplu: ,,În ce constă noua eră?” şi tot el a răspuns că ar fi un fel de utopie. Potrivit unei alte autorităţi în materie, scriitoarea Marilyn Ferguson, ceea ce apare acum sub numele de mişcarea new age nu este un nou sistem religios, ci o nouă conştiinţă, un nou weltanschauung, ce cuprinde anumite gânduri noi şi revoluţionare în ştiinţă cât şi o parte de concepţii străvechi. De aici rezultă concluzia lui Jonathan Adolph că mişcarea new age nu este o religie, chiar dacă mulţi gânditori new age susţin că o conştiinţă spirituală este necesară dacă vrem să realizăm schimbări pozitive în noi înşine şi în societate. Această conştiinţă spirituală presupune în stadiul incipient sentimentul comuniunii cu totul, prin aceasta arătând caracterul monismului panteist.
David Spangler introduce o viziune a sacralităţii (heiligtum) integrale ca un nou fel de a privi lumea. New age, „era nouă”, este tot mai insistent propovăduită de noii ,,prooroci mincinoşi” (Matei XXIV, 11; Marcu XIII, 6) apăruţi mai întâi în spaţiul denumit astăzi „euro-atlantic”, cu alte cuvinte SUA şi Europa de nord-vest anglo saxonă, stăpânii lumeşti temporari ai acestui veac. Pentru că se cheamă „nouă” presupunem desigur că trebuie să ia locul celei vechi în virtutea evoluţiei dialectice de tip hegelian optimist spre progresul Spiritului lumii.
„Erele” la care se referă aceşti prooroci de sorginte ocultă francmasonică şi teosofică se delimitează după criteriile astrologice potrivit cărora soarele parcurge în chip regresiv, timp de aproximativ 2160 de ani, un sector celest din cele 12 numite zodii. Acest parcurs are consecinţe majore ce determină schimbări cu un caracter evolutiv ciclic în mentalitatea, cultura şi chiar spiritualitatea omenirii. În momentul de faţă, suntem ,,martorii trecerii” de la era Peştilor la cea a Vărsătorului sub semnul căruia se va instala noua eră. Se poate constata cum procesul de precesie (mişcare astronomică inversă) devine o utopie de tip dublu milenist (2000 de ani de fericire în Vărsător). În filmul muzical (operă rock) hippie al anilor ’60 Hair (Broadway, 1968) una din temele cheie este piesa programatică The Age of Aquarius:
Când Luna va fi în casa a şasea / Şi Jupiter aliniat cu Marte / Atunci pacea va călăuzi planetele / Şi dragostea va mâna stelele / Sunt zorii erei Vărsătorului.
Iar în alt loc:
Armonie, justiţie şi claritate / Simpatie, lumină şi adevăr / Nimeni nu va pune căluş libertăţii / Nimeni nu va îngreuia spiritul / Mistica ne va da cunoaştere / Omul va învăţa din nou să gândească / Datorită Vărsătorului, Vărsătorului.

   Din punct de vedere astronomic observaţiile astrologilor new age suferă de grave fisuri, ce fac să apară o multitudine de cronologii diferite cu privire la momentul acestei treceri. Ceea ce ne interesează pe noi în acest studiu sunt însă implicaţiile teologice prezente în aceste concepţii şi efectul lor asupra credinţei şi învăţăturii creştine. Căci, departe de a fi o simplă aberaţie astronomică şi măruntă superstiţie, mişcarea new age se conturează ca un periculos adversar al creştinismului la scară mondială.
        Era Peştilor a fost identificată forţat cu era creştină plecând de la binecunoscutul semn întrebuinţat alături de cruce de vechii creştini, semn preluat din anagrama ΙXΘYΟΣ (Ιησους Xριστος Θεου Yioς Σωτηρ). Adepţii new age presupun că această eră, la sfârşitul său, va antrena totodată şi dispariţia creştinismului, în orice caz cel tradiţional aşa cum îl propovăduieşte cea „una, sfântă,catolicească(καθολικη) şi apostolească Biserică”. Este uşor de presupus ce se prevede a apărea în locul erei creştine, în viziune necreştină.
Binecunoscuta frază a lui André Malraux, citată mai sus şi mult prea des în mass-media, abordată din punct de vedere al teologiei ortodoxe, poate fi considerată o
butadă de efect, cu valoare cultural-sociologică, dar în fond o „pseudo-profeţie” (asemenea celor ale lui Nostradamus) ce nu lămureşte nimic serios din punct de
vedere duhovnicesc. Ceva adevăr este totuşi conţinut aici, şi anume faptul că ne aşteaptă o reinstaurare a atitudinii religioase ce a fost zdruncinată în secolele XIX-XX prin secularizare şi descreştinare în masă, marea apostazie pe care am şi trăit-o din plin. Ceea ce se propune este însă o re-păgânizare a omenirii, şi anume sub forma unei religii mondiale unitare de tip păgân sincretist.

         Acest avertisment foarte serios a fost lansat mai întâi de acei care au întâmpinat nemijlocit fenomenul la faţa locului: creştinii din teritoriile aşa numite euro-atlantice. Din S.U.A. s-au ridicat vocile din zona „fundamentalistă”, urmând apoi reacţiile luterane şi romano-catolice. Vom cita ca exemple numele lui Constance Cumbey, Caryl Matrisciana şi Dave Hunt reprezentanţi ai neoprotestantismului evanghelic harismatic, Lothar Gassmann şi Holger Nilsson ai luteranismului, cardinalul Godfried Danneels, reprezentant al romano-catolicismului. Toţi aceştia (şi desigur încă mulţi alţii) sunt unanimi în a semnala pericolul unei religii mondiale instaurată de un guvern mondial, ambele fiind încununarea acţiunii de secole a lojilor francmasonice.
Aceste loji sunt înfăţişate ca nişte înaintemergători ai lui Antihrist, lucru ce nu poate fi cu nimic exagerat dacă avem în vedere adevăratele proorocii ale Sfintei Scripturi. În cartea apologetului suedez Holger Nilsson: New age banar väg för antikrist (New age pregăteşte cărările antihristului)se află capitolul intitulat O nouă religie mondială ; cardinalul Danneels ne vorbeşte despre O „religie” la dimensiunile universului întreg; cunoscutul autor catolic Jean Vernette, vicarul general al diocezei de Montauban tratează subiectul: „Il ritorno del Cristo, il «New age» e la nuova religione mondiale”.
Avertismentele legate de instaurarea unei religii mondiale sunt continuate şi de către Alexander Brooks care scrie: ,,Această religie mondială ne va oferi «Înţelepciunea străveche» şi «Adevărul ascuns» care stă la baza tuturor formelor religioase ale istoriei. În realitate, nu va fi însă vorba de nici un fel de adevăr, ci de o minciună.”
Potrivit acestui autor, religia mondială a viitorului va avea următoarele caracteristici: negarea realităţii blestemului morţii; negarea adevărului proclamat de Dumnezeu; negarea dragostei lui Dumnezeu; promisiunea înţelepciunii; promisiunea de a dobândi o natură divină; promisiunea puterii.
Reacţia ortodoxă a fost mai târzie şi vine în primul rând tot din spaţiul „fierbinte” american, de la ieromonahul Serafim Rose care atrage atenţia asupra proiectatei „religii a viitorului”. Aflat în misiune ortodoxă în Occident ca paroh al parohiei ortodoxe române din Roma, ieromonahul doctorand Iuvenalie Ionaşcu a scris pe această temă articole pertinente în paginile Telegrafului român de la Sibiu. Pe coperta a patra a revistei Gazeta de vest stă scris cu litere de o şchioapă:
,,New age – noua eră care vrea să schimbe creştinismul cu păgânismul!” În concluzie, constatăm că acest pericol este real şi iminent, el trebuie luat în serios şi întâmpinat cum se cuvine acestui fel de ispită (πιρασμον, încercare, probă, test, experienţă) ce se profilează cu tot mai multă pregnanţă şi la orizontul nostru. 

Definiţiile mai noi ale religiilor au în vedere anumite trăsături care pot fi aplicate unui număr restrâns de credinţe, crezuri şi concepţii aşa zis religioase, din trecutul nu prea îndepărtat. Astfel, termenul de religie a fost aplicat creştinismului, iudaismului şi islamului, pe deplin, şi cu o anumită condescendenţă hinduismului, budismului şi şintoismului. Aceste definiţii şi catalogări sunt rezultatul abordării ştiinţifice (religionwissenshaft) începută în secolul trecut de Max Müller. În ce ne priveşte, vom căuta să tratăm această temă din perspectiva teologiei creştine ortodoxe, perspectivă care diferă în puncte esenţiale de abordările ştiinţifice, sociologice, filosofice, istorice sau psihologice. Nu interesează aici nici perspectiva culturală, mult răspândită de altfel în mediile intelectuale. Aceasta nu însemnează desigur renunţarea la criteriile respective, ci includerea lor în contextul ecleziologic.
Din cele peste 100 de definiţii şi accepţiuni ale noţiunii de religie vom reţine aspectul de re-laţie, re-legare, re-luarea comuniunii omului cu Creatorul său.
Astăzi este acceptat aproape în unanimitate faptul că oamenii din cele mai vechi timpuri şi din toate spaţiile geografice au simţit imperios prezenţa divinităţii ca fiind altceva decât omul şi dincolo de natura văzută. Fie că adoptăm terminologia lui R. Otto – numinosul – fie că nu, primul sentiment în faţa divinului al oamenilor căzuţi în urma păcatului strămoşesc din harul comuniunii cu Dumnezeu a fost, desigur, teama: ,,Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns.” (Facere III,10). Aşa mărturiseşte potrivit revelaţiei divine a Sfintei Scripturi protopărintele nostru Adam, cel care vorbise fără teamă până atunci cu Dumnezeu. De aici însă drumurile se despart: partea „cea dreaptă” alege calea religiei, venerarea Fiinţei supreme cu teama sfântă („începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu”); „cei de-a stânga” aleg calea magiei, adică năzuinţa de a putea controla şi manipula forţele supranaturale şi chiar supraomeneşti în scopuri personale de dobândire a dominaţiei asupra naturii şi semenilor. Am relatat aceste lucruri prea bine cunoscute cu scopul de a face o distincţie esenţială, recunoscută de altfel în zona teologică, dar amestecată în câmpul culturii şi ştiinţei profane (secularizate): anume distincţia clară între vrăjitorie, magie şi religie.
Astfel, aserţiuni ca „sentimentul magico-religios” devin inoperante în acest context. Dacă însă vrem să continuăm a căuta zone comune magiei vom afla ocultismul, ezoterismul, divinaţia, vrăjitoria şi spiritismul.
În Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, cu un cuvânt în Biserică, distincţia enunţată era pusă cu tărie şi claritate, fără confuzie, echivoc sau amestecare. Începând însă cu secolul „luminilor” francmasonice, al XVIII-lea, critica raţionalistă a pus la stâlpul infamiei amestecând laolaltă fără discernământ (dreapta judecată διακρισις) creştinătatea, religia, mistica, superstiţia, magia, divinaţia etc., instalând în locul lor societatea secularizată, fenomen ale cărei urmări se manifestă şi astăzi pe plan global. Lojile masoneriei de stânga au impus după 1848 ateismul în diferitele lui variante, marxiştii s-au desprins dând naştere aripii radicale a comuniştilor ce a fost continuată în secolul XX de Lenin, Stalin cu consecinţe prea bine cunoscute pentru a mai zăbovi asupra lor.
Religia era o componentă principală a societăţilor precreştine. „Nu am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei V, 17) a zis şi a făcut Mântuitorul explicit, dar de aici decurge implicit: Nu am venit să stric religia mozaică, nici să întemeiez o religie nouă. Hristos este şi plinirea Legii, dar şi plinirea religiei. „Creştinismul nu era o nouă religie, ci o cotitură în istoria lumii, apariţia Domnului în luptă cu cel ce Îi uzurpase autoritatea”Creştinătatea este, orice s-ar spune, într-un sens mai profund, sfârşitul tuturor religiilor… De fapt, nicăieri în Noul Testament, creştinătatea nu este prezentată ca un cult, ca o religie.
Religia este necesară acolo unde există un zid de separare între Dumnezeu şi om. Dar Hristos, care este atât Dumnezeu cât şi om, a dărâmat zidul dintre Dumnezeu şi om. El a inaugurat o nouă viaţă, nu o nouă religie”. În acest sens, putem afirma cu îndreptăţire că trăirea creştină se opune celei ,,religioase”, caracteristică perioadei precreştine.
Suntem cu totul de acord cu părintele Al. Schmemann în faptul că este vorba de o gravă degradare a socoti creştinismul ca una din religiile lumii, sau una din marile religii ale lumii (H. von Glasenapp), trecută în dicţionarul religiilor la litera „C” (Eliade-Culianu). De aceeaşi părere este şi Părintele profesor doctor Ioan Sauca: ,,Creştinismul, în general, şi Ortodoxia, în special, nu a fost considerat la început ca fiind religie. Religia caută să pună omul în legătură cu Dumnezeu; Creştinismul este viaţa în Dumnezeu, prin Hristos în Sfântul Duh.”
Nu este mai îndreptăţită nici încadrarea creştinismului la religii monoteiste alături de iudaism şi islam, cum afirmă de exemplu Papa Paul al VI-lea: „Evreii, mahomedanii şi creştinii sunt trei expresii ale aceluiaşi monoteism…”. Dimpotrivă aşa cum afirmă Sfinţii Părinţi ai răsăritului, creştinismul este la egală distanţă atât de mono- cât şi de poli-teism. Cele trei „mari religii” au mai fost grăbit încadrate la „religiile cărţii”, termen folosit în imperiul otoman cu referire la statutul special al creştinilor şi al iudeilor, statut ce-i deosebea de celelalte religii şi credinţe din imperiu. Dar creştinismul este locul unde „Cuvântul trup S-a făcut”, iar Sfânta Scriptură este doar o componentă, excepţională e adevărat, dar nu exclusivă, a revelaţiei divine desăvârşite de Mântuitorul Hristos.
În acest domeniu ne atrag atenţia lucrările unor specialişti europeni în istoria religiilor trecuţi la sufism sau cel puţin abordând fenomenul din perspectiva sufistă: René Guénon (1886-1951), Fritjof Schuon, Julius Evola (1898-1974) şi Henri Corbin.

La nivelul iniţiatului sufist (ne referim aici la mistica islamică a secolului XX, şi nu la perioada medievală a lui Ibn-Arabi), în planul ezoteric, există „o unitate transcendentă a religiilor”, cel puţin a celor trei religii „abraamice” sau monoteiste.Nici această categorie nu rezistă, deoarece iudaismul actual şi islamul nu sunt nicidecum o continuare organică a credinţei lui Avraam, ci dimpotrivă constituie abateri grave de la aceasta. Originea lor rămâne exclusiv în spaţiul ereditar semit (la evrei) şi semito-hamit la arabi (Agar egipteanca cf. Facere XVI, 1, iar la Facere X, 6 pentru fiii lui Ham… Miţraim, adică Egiptul). În această privinţă nu ar trebui acceptată această categorisire a istoriei religiilor (Ioan VIII, 39-40): „Dac-aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.” (vezi şi Matei III, 9). „Faptele” de care vorbeşte aici Iisus Hristos sunt faptele credinţei, deci este vorba de a fi urmaş al lui Avraam după credinţă, în duh, nu după ereditate biologică. De altfel chiar şi din acest punct de vedere Scriptura prooroceşte: „vei fi tată a mulţime de popoare…” (Facere XVII, 4-6), însă ceea ce contează este, cum s-a mai spus, continuitatea duhovnicească.
Odată ce am adoptat punctul de vedere enunţat şi argumentat mai sus, consecinţa logică este aceea că religia a apărut în mod necesar mântuirii oamenilor, după căderea în păcat. Momentul Turnului Babel a însemnat cu siguranţă nu numai diversificarea umanităţii pe etnii şi etosuri diferite, ci şi într-o multiplicitate de religii şi credinţe diferite, uneori chiar contrare unele altora. Dintre toate etniile, a fost aleasă de Dumnezeu aceea întemeiată de Avraam. Poporul ales a avut astfel parte de cea mai aleasă şi desăvârşită dintre religii: Vechiul Legământ, Legea şi Proorocii, numită în Sfânta Scriptură ,,pedagog către Hristos”. Rolul tuturor religiilor încetează odată cu întruparea lui Dumnezeu Cuvântul şi unirea omului cu Dumnezeu.
Preocupările pentru studiul religiilor (istoria religiilor, ştiinţa religiilor, filosofia religiilor, psihologia religiilor, sociologia religiilor, antropologia religiilor, fenomenologia religiilor etc.) au apărut, aşa cum am arătat, în Occident la sfârşitul secolului XIX.
Ele au avut diverse motivaţii, unele practice, de interes colonial, altele misionare sau chiar teologic – culturale. În ceea ce priveşte acestea din urmă, putem încerca o analogie în evoluţionismul darwinist.
Astfel, potrivit Î.P.S. Mitropolit I. Zizioulas, darwinismul a avut şi un rol benefic, prin aceea că l-a reintegrat pe om în natură, de unde fusese scos secole de-a lungul prin teologia defectuoasă apuseană. Darwinismul a corectat această eroare, căzând însă în cealaltă extremă, aceea de a-l socoti pe om în rând cu animalele (Psalm 48, 12), el fiind doar „cea mai evoluată specie”.
În mod analog, teologia apuseană, atât cea romanocatolică, dar şi cele protestante au avut tendinţa de a dispreţui total religiile ne-creştine. Reacţia a fost tocmai această preocupare pentru studiul religiilor, ce a redus creştinismul în rând cu celelalte religii. Dar, ca şi în cazul darwinismului, s-a căzut în extrema de a se socoti creştinismul ca fiind pur şi simplu una din marile religii, eventual cea mai bună dintre ele. Acest lucru se bazează, ca şi în evoluţionism, pe nişte elemente comune religiilor şi creştinismului, cum ar fi: preoţie, jertfă, altar, cult, etc.
Atitudinea religioasă, atât de naturală omului şi societăţii, a fost contestată nu numai de pe poziţiile creştinismului, ci şi ale copilului său degenerat, secularismul de tip iluminist al Occidentului secolului al XVIII-lea. Astfel în viziunea specialistului suedez în istoria religiilor Nathan Söderblom, în religie sacrul e mai esenţial ca Dumnezeu, religia fiind nu numai re -legarea omului cu Dumnezeu, ci şi cu orice este considerat a fi sacru. Această trăsătură specifică secularizării duce la consecinţa logică (deşi aberantă) că, prin extensie, pot fi şi religii atee. Nu se poate accepta aşa ceva, deoarece
conceptul de religie se diluează până la extrem, putând astfel include orice manifestări, cum ar fi, să zicem, fotbalul. Se observă evident confuzia făcută între religie ca relaţie cu divinul şi manifestarea psihologică a sentimentului religios. Împotriva abordării antropologicopsihologice a religiei vom adopta punctul clasic de vedere, după care o religie trebuie să conţină sine qua non următoarele elemente:

1. Relaţia omului cu o Fiinţă divină infinit superioară, adorarea ei şi căutarea unei mântuiri;
2. credinţa în divinitate şi într-o lume de „dincolo”;

3. un cult organizat ce cuprinde rugăciune, sacrificii (jertfe), clasă sacerdotală ce operează sacrificiile la altar şi conduce rugăciunea de obşte, distincţie între sacru şi profan;

4. existenţa unui locaş sacru (templu), a unor locuri sacre cu eventuale pelerinaje şi perioade sacre de timp;

5. revelaţii naturale sau supranaturale făcute de clarvăzători, de prooroci, o structură mai mult sau mai puţin dogmatică a doctrinei, consemnată în cărţi sacre, fiind prezentă totodată şi o tradiţie orală;

6. caracter vădit social, comunitar, presupunând existenţa unui cod moral închegat. 

PrDanBadulescu.jpg

 

Preot DAN BĂDULESCU, ”Împărăţia răului: NEW AGE – Originile, istoricul, doctrina şi consecinţele sale din perspectivă ortodoxă”

 

SURSA

http://tineretulortodox.md/wp-content/uploads/2011/03/Pr.-Dan-Badulescu-Imparatia-raului-New-Age.pdf

Anunțuri