” Întrebarea: „Oare El se va gândi la noi sau nu?” înseamnă că avem puţină credinţă, că nu avem încredere.
Dar Domnul se gândeşte la toate. Vedeţi, noi trebuie să privim în El. Iată, spune El: „Aceasta este viaţa cea vecinică, să te cunoască pre cel unul adevărat Dumnezeu, şi pre carele ai trimis, Iisus Hristos.” (Io. 17:3). Aceasta înseamnă că fiecare întâmplare, cea mai măruntă întâmplare ce are loc în jurul nostru şi cu noi arată întotdeauna purtarea de grijă a Domnului şi îngăduinţa Sa. Nimic în cosmos nu se întâmplă fără purtarea de grijă şi îngăduinţa Sa. Tot ce-i nobil şi înalt este pronia lui Dumnezeu. Tot ce vedem că-i haotic, Dumnezeu ştie de ce a îngăduit să fie şi până unde a îngăduit! Trebuie să credem că El este pretutindeni de faţă.
Dacă am trăi aşa, adică pretutindeni şi neîncetat înaintea Domnului, fiecare lucrare a noastră ar fi din inimă! Noi nu lucrăm pentru oameni, lucrăm pentru Dumnezeu! Fiecare lucrare este dumnezeiască, de la Dumnezeu. Atunci nu vom mai fi reţinuţi. Şi, câtă vreme va fi în noi această reţinere, nu ne vom învrednici de Împărăţia Cerurilor.
În toate suntem rezervaţi, în fiecare lucrare, în toate parcă nu ne dăm pe noi înşine fără rezerve! Iar Domnul neîncetat se dă pe Sine, fără rezerve, şi vrea ca şi noi să fim la fel. Iar noi suntem întotdeauna reţinuţi, şi această reţinere ne desparte de Domnul şi de Împărăţia Cerurilor! De aceea, trebuie să deprindem de aici viaţa cerească, să fim pe deplin ascultători şi desăvârşit credincioşi faţă de voia lui Dumnezeu, orice s-ar întâmpla cu noi. Să le primim pe toate ca din mâna Domnului; să nu ne gândim la nimic. Iar cele din jur? El ştie ce putem noi răbda şi ce nu putem; ce va îngădui şi ce nu va îngădui. El ştie dacă vom putea duce o ispită. El îngăduie ispitei să vină asupra noastră ca s-o putem birui în pace şi, mai târziu, când va veni o ispită asemănătoare, ea trebuie să treacă nebăgată în seamă – căci noi nu mai luăm parte, nu ne mai implicăm „aparatul cugetător” în aceste întâmplări.
Întâmplările curg pe făgaşul lor, iar noi ne încâlcim în ele, nu ne păzim pacea lăuntrică, ne amestecăm acolo unde nu trebuie. Când Domnul îngăduie, întâmplarea îşi urmează cursul ei. Dacă am dobândit deja pacea lăuntrică, ea va trece pe lângă noi şi nu ne va atinge. Dacă, însă, participăm la ea, vom suferi.
………………………….
(…)
Şi Sfinţii Părinţi au avut mari probleme cu ei înşişi. Unii dintre Sfinţii Părinţi spun:
„Mintea noastră este rătăcitoare. Rătăceşte neîncetat şi nu poate în nici un chip să se smerească până nu vine Cel ce singur este puternic să o smerească.” Dacă Sfinţii Părinţi au avut această luptă, înseamnă că toţi trebuie să ţinem minte asta – şi anume, că trebuie să ne ostenim să fim buni. Aşadar, mintea omului nu poate să se smerească până ce nu vine Cel puternic, Duhul Sfânt, până ce Duhul Sfânt nu-l luminează pe om. Omul îşi vine atunci în fire şi începe să cugete drept, şi pricepe că gândurile paşnice şi liniştite sunt pline de dragoste, bunătate, iertare, pace şi linişte. De ce ne-a poruncit Domnul să-i iubim pe vrăjmaşi, să ne rugăm pentru ei? Nu pentru ei, om bun, ci pentru noi! Câtă vreme ţinem în noi gânduri în privinţa vătămării pe care ne-au adus-o duşmanii, prietenii, rudele, semenii, nu avem pace şi nici linişte.
Staretul Tadei de la Manastirea Vitovnita, ”Pace si bucurie in Duhul Sfant”
SURSA
Anunțuri